|
|
 |
|
|
| Marius MIHET, septembrie 2010, in Familia |
 Apropierea este un roman bine scris, de un stilist deja exersat, care in conditii firesti ar fi un best-seller. O carte despre intuitiile poeziei, marasmul exotismului si febra pasiunilor neimplinite. Marin Malaicu-Hondrari traieste periculos la adapostul poeziei experientelor-limita de unde se hraneste in tot ce scrie, indiferent de genul abordat. E limpede, totodata, ca aventura hispanica e de-acum un tatuaj de care scriitorul nu se mai poate desprinde; la fel limba spaniola – o casa din ce in ce mai familiara. Intre doua cochilii ale limbii si doua poezii existentiale, autorul nostru are de acoperit cel puþin doua lumi. Are de unde si cu ce, din fericire. Deja o marca inregistrata, Hondrari este unul dintre cele mai vandabile nume din generatia tinara, cu un previzibil succes international. |
|
| Bogdan ROMANIUC, nr. 289 / 2010, in Suplimentul de cultura |
| Merg pe dezechilibru si exces. Macar cind scriu sa ma simt bine! Cumintenia e buna pentru saloane, dar in budoar si in literatura e nevoie de exces, de riscuri. Echilibrul trebuie sa fie viu, adica in miscare, in asa fel incit abia la finalul cartii sa-l descoperi, pentru ca abia atunci ai o privire de ansamblu a tot ceea ce s-a pus in balanta. Iar despre faptul ca sint laudat/hulit pentru cantitatea de poezie din proza, ce sa zic… asa o fi. |mi plac la nebunie tocmai romanele care contin poezie, atmosfera poetica, Cvartetul din Alexandria a lui Durrell, de exemplu, sau Pale Fire a lui Nabokov. Cind spun atmosfera poetica nu ma refer la romantisme de duzina, ci la capacitatea autorului de a scrie intr-o maniera justa si simpla, de a gasi alaturarea adecvata a cuvintelor pe care le foloses te. Un stil bine strunit si precis e un stil poetic. E axa ce trece prin centrul de greutate si da asa-numitul echilibru indiferent (ca sa ne amintim nu de un fizician, ci de Iustin Panta). |
|
| Cosmin CIOTLOS, nr. 19, 2010, in Romania literara |
| Noul roman al lui Marin Malaicu-Hondrari, Apropierea, e cartea unui estet. E foarte multa arta in ea (practic, de la un capat la altul numai arta), dar fara ca asta sa incomodeze calitatile narative. Ce e de intâmplat, se intâmpla oricum, faptele sunt adeseori trepidante, protagonistii iubesc si sufera câineste, se intâlnesc deodata dupa ani si ani de recluziune si se simt grozav impreuna. Doar ca resorturile celor mai lumesti gesturi ale lor nu par sa fie din lumea noastra. S-a spus, cu indreptatire, ca principalul atu al lui Marin Malaicu-Hondrari e forta interioara. Notiunea e cam vaga, dar acopera complet senzatia din timpul lecturii. Apropierea e genul de carte dominatoare al carei adevar, chiar contrariant, nu se lasa contrazis.
Cu totul si cu totul diferit de ei, Marin Malaicu-Hondrari li se alatura, prin Apropierea, lui Dan Lungu, Sorin Stoica si Filip Florian. Adica celor mai buni prozatori ai ultimului val. |
|
| Gratiela BENGA, nr. 10, in Orizont |
| Daca ar fi sa numesc o singura calitatea a prozei lui Marin Malaicu, una singura, cred ca as alege puritatea viziunii – care face posibila insusirea realitatilor (in)vizibile, exprimabile epic, ca epifanie a poeziei. Or, aceasta puritate a viziunii reuseste sa transforme o apropiere in revelatie, gestul in ritual si naratiunea in vraja. |
|
| Marin MALAICU-HONDRARI, mai 2010, pe unica.ro |
| Dificultatea in a scrie un roman de dragoste, o poveste de iubire, asa cum am incercat in Apropierea, nu tine numai de faptul ca e un subiect batatorit, nu e chiar atit de batatorit, ba mai mult, de cele mai multe ori e prost batatorit, ci tine de faptul ca toti oamenii cred ca se pricep la iubire, mai ceva ca la fotbal si politica.
Toti oamenii au povestile lor de iubire pe care le considera nemaipomenite, desi in majoritatea cazurilor nu sint altceva decit niste frustrari prost intelese. Astfel ca atunci cind li se prezinta o adevarata poveste de iubire, multi vor fi gata sa vocifereze: dar asta nu e iubire! Fugi, dom’le, de aici. Toti, dar absolut toti zice-vor: am iubit, stiu cum este, ba unii chiar vor adauga – mi-a ajuns.
Asa stind lucrurile, mare le va fi surpriza sa afle ca de fapt, iubirea lor era de mina a doua. Ca in orice, si in iubire sint nivele calitative. Cu cit urci, cu atit tensiunea este mai puternica, aerul e tot mai rarefiat, respiratia ti se taie.
Multi lesina, altii renunta. Iubirea este la fel ca poezia: scapa definitiei.
Povestea de iubire din Apropierea poate parea irationala, dar asta numai daca ne incapatinam sa gindim ca niste muritori de rind, daca preferam lucrurile primite de-a gata in locul unei aventuri care ne poate schimba viata. Ma incinta faptul ca in iubire se cere tocmai imposibilul, adica sa mergi pina la capat, oricare ar fi consecintele. Daca te tine! |
|
| Marin MALAICU-HONDRARI in interviu cu Lavinia Balulescu , mai 2010, in Adevarul de Timisoara |
| Cred ca prezentarea (de pe coperta cartii) e realista, cu toate astea, i-as spune cititorului sa uite de prezentare in momentul in care va incepe sa citeasca romanul. Iar pentru cei care vor cumpara cartea, cred ca nu vor considera ca au pierdut 25 de lei, dimpotriva as zice. S-ar putea sa isi doreasca sa mai cumpere literatura romana contemporana. |
|
| Marin MALAICU-HONDRARI in interviu cu Claudia FITCOSCHI, mai 2010, in revista Timpul |
| Trecerea la Apropierea a insemnat o bucurie imensa. Aproape ca nu imi vine sa cred ca am reusit sa mai scriu o carte dupa Cartea tuturor intentiilor. Cind m-am apucat de Apropierea, aproape ca ma sfiam sa nu scriu prea mult intr-o noapte, sa nu apas prea tare penita pe hirtie. Ma purtam cu mine insumi de parca as fi fost un muribund sau un convalescent. Ma bucur ca am reusit sa o duc pina la capat. Ma bucur si ma intristez in acelasi timp. Pentru ca pentru mine, intr-adevar, Apropierea nu e o carte mai mult, ci una mai putin. |
|
| Cosmin BORZA, iulie, 2010, in Dilemateca |
| Toate personajele feminine devin dependente de lectura, iar modul in care isi exprima dragostea imprima prozei lui Marin Malaicu-Hondrari o autenticitate de care nu credeam ca se mai poate vorbi in proza contemporana. Apropierea de poezie e sinonima aproprierii unui existente substantiale, chiar daca niciodata implinite. |
|
| Catalin IOANCEA, iulie 2010, in revista Avantaje |
| Sase personaje, doi barbati si patru femei, isi intrepatrund destinele si descriu povestile lor complicate de viata, de prietenie si de dragoste. Vocile alterneaza si fiecare capitol apartine altui personaj care isi continua istorisirea. O astfel de poveste este si cea a lui Adrian, un tinar din Nasaud, pasionat de literatura, care ajunge sa munceasca in Spania si se indragosteste de Maria, o femeie casatorita, sculptorita si basista intr-o formatie de "jazz latin". Lucrurile incep sa se complice.. |
|
| Doru POP, ianuarie 2011, in Steaua |
| In Apropierea, Marin Malaicu vrea sa demonstreze – si reuseste pe deplin – ca este un scriitor ale carui instrumente se imbunatatesc, se cristalizeaza si se nuanteaza. Eliberindu-se de multe dintre derapajele calofile ale romanului de debut si simplificindu-si scriitura pina la un soi de claritate taioasa, autorul povesteste multivocal experienta emigrarii, discuta des-telenirea produsa de ruperea apropierii intre oameni. In acest sens, titlul romanului este o capcana, apropierea este imposibila in lumea lui Marin Malaicu-Hondrari, acesta este un roman al indepartarilor, al distantarii oamenilor de propria lor identitate, al separarii de destinul personal. |
|
|
|
|
|
