|
|
 |
|
|
| Rares MOLDOVAN, septembrie 2008, in Familia |
 Un estet preocupat de “intimplarile mici” si de “sensurile pe masura”, un raisonneur livresc dar ingaduindu-si si deliciile mai plebee, Horia Ursu nu ofera o cale usoara de acces spre povestile din roman. El e preocupat in aceeasi masura de reconstituirile analeptice ale acestora ca si de destabilizarile tardo-moderne ale cronologiilor, astfel incit abia la o a doua lectura lamureste toate relatiile. Ocolind programatic “focurile de artificii”, spectaculosul la nivelul povestii sau al scriiturii, scriitorul urmareste o coerenta interna a carei revelare e mereu in parvo, dar ale carei ecouri concentrice se intind asupra intregii carti, si care e la rindu-i un ecou al stratificarii lente, indelungate a povestilor. |
|
| Adriana BITTEL, mai 2008, in Formula AS |
| Ceea ce il individualizeaza pe Horia Ursu si face din Asediul Vienei un mare roman (cel mai bun, dupa gustul meu, din tot ce a aparut in ultimii ani) – e virtuozitatea cu care foloseste toate registrele narative, de la comic la tragic, de la poetic la burlesc, de la realism la fantastic, nu intr-o – cum se zice – fresca, ci intr-o lume multidimensionala, coerenta si incoerenta ca viata insasi. Desi umorul, cu toate nuantele lui, inclusiv negru si absurd, impregneaza textul, punctul de vedere al romancierului nu e unul caricatural, satiric, ci comprehensiv fata de toate «creaturile» lui. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, ianuarie 2008, Idei in dialog, nr. 1 (40) |
| Desi intimpinata cu entuziasm de doi tineri cronicari inzestrati cu talent si cu probitate (Bianca Burta-Cernat si Alex. Goldis), cartea lui n-a avut pina acum, nici pe departe, impactul pe care l-ar fi meritat. Mentinindu-se pe coordonatele discretiei publicistice, ale unei «marginalitati» asumate si putin ostentative, Horia Ursu isi arata cota reala prin acest roman cu majuscula, una din cele mai importante aparitii in proza ultimilor ani. Daca incerc sa compar Asediul Vienei cu un roman romanesc apropiat ca structura epica, problematica si atmosfera, realizez ca precedentele sint sublime, dar lipsesc cu desavirsire. La rigoare, as putea invoca Matei Iliescu al lui Radu Petrescu (prin finetea analizei psihologice si imponderabilul liric al scenelor) ori Povestea Marelui Brigand al lui Petru Cimpoesu (prin analepsele si complicarea voita a constructiei romanului), insa astfel de exemple autohtone, cautate cu tot dinadinsul, sint insuficiente pentru a contura o serie si, apoi, numara prea multe diferente intre ele pentru a putea vorbi de o categorie prozastica. Modelul lui Horia Ursu este unul strain si totodata extrem de familiar partii noastre de lume istorica si identitara: Omul fara insusiri, naratiune complicata si stratificata a ratarii. |
|
| Ioan Es. POP, decembrie 2007, in Dilemateca, nr. 19 |
| Cadoul meu de Craciun ar fi un roman despre care au auzit inca prea putini: Asediul Vienei de Horia Ursu. Romanul acesta, care isi soarbe grandoarea din pilpiirea oamenilor, lucrurilor si intimplarilor mici, este uimitoarea fresca a unei Transilvanii pre- si mai ales postrevolutionare in care pezentele cele mai puternice sint absentele, golurile, cum le numeste autorul: golul germanic, golul iudaic si, politic vorbind, golul estic. |
|
| Sanda CORDOS, decembrie 2007, in Dilemateca, nr. 19 |
| Dupa doua decenii, Horia Ursu implineste predictiile criticii si da un roman in care forta epica, rafinamentul limbajului, umorul, subtilitatea livresca, deschiderile gogoliene spre fantasmagorie, fluenta naratiunii se imbina intr-o frumusete densa, crepusculara. |
|
| Radu CIOBANU, 30 mai 2008, in Orizont |
| Horia Ursu a ales pentru Asediul Vienei o scriitura pe care as numi-o de tip glissando, careia a reusit performanta de a-i pastra unitatea de-a lungul celor treisprezece ani de elaborare. Tot timpul naratiunea aluneca insiduos si ambiguu, de la un palier la altul, de la o tema sau motiv la altele, de la un realism consacrat la o imagistica frizind fantasticul chagallian, de la un loc si un timp la alte locuri si in alt timp, in fine, de la cazul particular al cutarui personaj la generalizarea definitorie pentru o comunitate intr-un anume moment... |
|
| Alex GOLDIS, 25 octombrie 2007, in Cultura, nr. 42 |
| Mitologie fabuloasa a periferiei in general, dar si parabola tragi-comica despre Romania postrevolutionara proaspat redescoperita ca provincie a Europei, Asediul Vienei nu e doar unul dintre romanele redutabile ale anului, ci o carte care il consacra pe Horia Ursu drept unul dintre cei mai puternici prozatori actuali. |
|
| Bogdan ROMANIUC, 19-25 aprilie 2008, in Suplimentul de cultura |
| In intregul roman se simte grija excesiva a autorului pentru scrisul sau, pentru textul caruia i-a dat viata. Desi unii critici au fost sceptici in privinta succesului acestui roman, despre care s-a spus ca ar putea sa nu fie primit asa cum se cuvine de cititori, Asediul Vienei se dovedeste a fi o carte care reuseste sa-ti capteze atentia de la inceput si pina la sfirsit. |
|
| Bogdan ROMANIUC in interviu cu Horia RUSU, 19-25 aprilie 2008, in Suplimentul de cultura |
| Acest roman s-a construit pe ruinele, ca sa nu spun relicvele, unui roman abandonat, partial scris inainte de 1989, Trestia de var. Dupa decembrie 1989 nu am mai scris nici un rind timp de patru ani, desi intrebarile ramasesera aceleasi: «Ce?» si «Cum?». |
|
| Dan C. MIHAILESCU, in „Omul care aduce cartea”, 12 decembrie 2007, la PRO TV |
| A tacut aproape 20 de ani si a scris acest roman suculent, plin de o ironie cum nu mai avem in Romania. |
|
|
|
|
|
