Volumul Casa teslarului pastreaza cu sfintenie dreapta masura intre celest si terestru, dind, nu de putine ori, senzatia alunecarii in mundan sau pe cea a Inaltarii la ceruri. Nu e un echilibru usor de pastrat, asa ca, exact aici, in punctul de alunecare, se naste adevarata poezie.

„Aceasta as vrea sa pot enunta, impartasi: senzatia, fidela de-a lungul citirii poeziilor lui Ioan Pintea, a indisolubilei dedublari: cvasi-existentialista anxietate si perfect clara neagitatie contemplativa a izbavitului . Tonul e dur, o singura data nu am gasit in cuprinsul textului amprenta nefasta a unei dulcegarii . Poetul e stiutor si nu se caineaza, nu se autocompatimeste, e slobod, e sanatos…” (N. Steinhardt)

„Descopar in volumul Casa teslarului un poet eliberat de vechile crispari si bovarisme stilistice, pe cit de firesc instalat in maturitate, pe atit de copilarit (in sensul arghezian – si, in ultima instanta, cristic - al cuvintului), la care pina si stingaciile dau bine, avind ceva de icoana pe sticla. Pintea isi asuma, cu o smerenie vivace si ghidusa, fatetele umanitatii proprii, „toate ale sale”, raminind in acelasi timp – si numai astfel! - intr-un dialog neconventional cu Dumnezeu. Poezia sa, de o colocvialitate in care se ratacesc ecouri de amvon, reuseste performanta de a fi totodata transparenta si ermetica, simpla, delicata, fragila, preaomeneasca, dar si fastuos bizantina si ortodoxa, departe insa de ipocrizia nesuferita a falselor evlavii. In vremuri sarace si intr-un context poetic uniformizat de citeva trenduri si ticuri, parca imi era dor de o poezie precum cea a lui Ioan Pintea.” (Ovidiu Nimigean)