|
|
 |
|
|
| Lucian VASILESCU, octombrie 2009, in Ziarul de Duminica |
 Ioan Pintea este, prin el insusi, de doua ori o sansa: preot fiind, este o sansa a poeziei contemporanede a nu „pierde inaltime” la vremea cand forta gravitationala a necurateniei este din ce in ce mai mare; poet fiind, este o sansa a bisericii ortodoxe de a-i invesmanta pe oameni si cu dragoste, iar nu doar in camasa de forta a dogmei. Nu stiu unde se simte cel mai bine Ioan Pintea: in biserica, printre enoriasii sai, sau printre poeti - cred insa, cunoscandu-l si citindu-l, ca el nu este cand preot, cand poet, ci, in acelasi timp, si preot si poet. Un om rar, un poet asemenea. Si preotia si poezia sint, prin excelenta, vocationale. Nu te poti face nici preot, nici poet, daca nu esti, din capul locului, acestea. Ioan Pintea confirma fericit faptul ca harul nu se invata, ci se primeste. Pentru harul preotiei, Ioan Pintea marturiseste in poezie; pentru harul poeziei, Ioan Pintea marturiseste in preotie. |
|
| Olga STEFAN, oct-nov 2009, in Steaua |
| Punind in pagina episoade sacre resemanatizate si scene profane care ar putea incapea intr-un breviar apocrif al miracolelor, toate supuse unei lecturi detabuizante, debransate de la clisee interpretative si unei priviri mimind, chiar, curajul contestatar(exista o promisiune a revoltei, nu si o exprimare elocventa a ei), Ioan Pintea reuseste sa scrie o poezie sincera,miscindu/se firesc in spatiul antinomiilor sale:delicatetea si fastul, simpliatea si jocul textualist, angelicul si demonicul, situindu-se asa cum remarca Ovidiu Nimigean,„departe de ipocrizia nesuferita a falselor evlavii”. |
|
| Ioan Holban, nr.25, 2010, Dacia Literara |
| Lucrarea unei prelucrari este poezia lui Ioan Pintea din cea mai recenta carte a sa, Casa teslarului, urmindu-l pe T.S. Eliot care vorbeste in Eseuri despre un anume ritm muzical preexistent organizarii semiotice a materiei poetice: „un poem sau un peisaj dintr-un poem – scrie T.S. Eliot – tinde uneori sa se realizeze intii ca un anume ritm si abia apoi ajunge sa ia forma expresiei verbale: un anume ritm poate da nastere ideii si imaginii”. Despre aceasta organizare preliminara a pretextului inainte de a fi text vorbeste poezia lui Ioan Pintea; poeziei i se releva, mai intii, valoarea ei in real pentru ca apoi sa se transfere in structurile imaginarului. /…/
Casa teslarului poate fi citita ca o carte despre ingeri, „replica” lirica la cunoscuta cerere a lui Andrei Plesu. |
|
| Stefan MANASIA, nr.186/ 2010, in Tribuna |
| Jucindu-se cu marile texte, trimitind la Sfintii Parinti ori la Marii Poeti, Ioan Pintea are o anume gratie, un nu-stiu-ce fermecator. Izbuteste sa fie, deopotriva, livresc si natural. Sa scape,-n dulce nimigeanian style, de „ipocrizia nesuferita a falselor evlavii”./…/ E asamblat, aici, un soi de World Wide Web „postmodern”-crestin. /…/ prozaismul si „tranzitivitatea” optzecista, biografismul „douamiist” isi afla ecouri in Casa teslarului. Poeme ca anchidinos, melancolie, o asa mare iubire, tata si fiu, cintecul lui simion cirineul, 1 noiembrie. luminatie la Quintelnic, Quintelnic, rugaciune si calugarite pe schiuri sau seductia gravitatiei pot fi incadrate in orice antologie a poeziei romine contemporane. Fiind, si lucrul acesta trebuie subliniat, printer foarte putinele altoiuri benefice ale traditiei ortodoxe pe trunchiul liricii actuale – sau viceversa. |
|
| Mihaela URSA, nr. 8, 2010, in Apostrof |
| Insotit de un audio-CD si de ilustratia lui Stefan Caltia, aproape geamana imagistic poeziei lui Ioan Pintea, volumul Casa Teslarului nu este doar o foarte buna carte de poezie. Fara sa-si fi propus, autorul reuseste o demonstratie de maxima dificultate astazi. El reuseste sa sustina admirabil o formula care vine nu numai pe contrasensul poeziei actuale, ci si pe contrasensul evolutiilor cultural-umane recente, fara sa cada in formalismul care ar face-o desueta sau datata. De aceea, nu stiu citi va converti poezia lui Ioan Pintea la credinta, dar se poate presupune ca vor fi citiva aceia pe care ii va converti, macar pe post de cititori, la poezie. |
|
| Mihaela URSA, nr. 8, 2010, in Apostrof |
| Ioan Pintea duce astazi formula traditionala a poeziei religioase pina la extrema clasica, intr-un fel care aminteste nu atit de Ioan Alexandru, cit de Voiculescu. Interesant este ca, in acest scop, el se serveste de solutia minimalismului optzecist, de poetica derizoriului sau chiar de un oarecare aer textualist. Cu aceasta observatie mi-am incheiat lectura din Casa teslarului, ultimul sau volum de poezie.
Insotit de un audio-CD si de ilustratia din Stefan Ciltia, aproape geamana imagistic poeziei lui Ioan Pintea, volumul Casa teslarului nu este doar o foarte buna carte de poezie. Fara sa-si fi propus, autorul reuseste o demonstratie de maxima dificultate astazi, dupa poezia douamiista a dejectiilor, prafurilor si extremismelor de toate culorile. El reuseste sa sustina admirabil o formula care vine nu numai pe contrasensul poeziei actuale, ci si pe contrasensul evolutiilor cultural-umane recente, fara sa cada in formalismul care ar face-o desueta sau datata. De aceea, nu stiu citi va converti Ioan Pintea la credinta, dar se poate presupune ca vor fi citiva aceia pe care ii va converti, macar pe post de cititori, la poezie. |
|
| Romulus BUCUR, nr. 7-8-9, iulie – a, in Arca |
| Ioan Pintea e un poet ardelean. Nu in sensul de traditionalist, ci de traditional, adica de integrare organica a traditiei, dupa ce a fost asimilata, cu modernitatea, dupa ce a fost si ea asimilata. |
|
| Nicolae AVRAM, nr. 3-4 (31-32) 2009, in Miscarea Literara |
| Autorul volumului Casa Teslarului reface pas cu pas lumea sa interioara, coplesitoare, prin (auto)revelare si imprimare a unui sens. Poetul face parte din rarii scriitori care „se aleg cu o tematica de care nu scapa toata viaţa. Nu ei isi aleg temele, ci tema ii alege pe ei”. (Herta Muller). Eu cred ca Ioan Pintea, in Casa Teslarului, a reusit sa atinga capatul unui drum si sa se intilneasca in anumite puncte cu doi dintre poeţii „eretici”, fundamentali, din literatura romina: Virgil Mazilescu si Ion Muresan. |
|
| Andrei MOLDOVAN, nr. 2, 2010, in Vatra |
| Autorul Casei Teslarului pare sa nu doreasca o situare intr-o zona a bulversarii limbajului poetic, ci se arata mai degraba iubitor si adept al unui ritual care sa-l apropie de esenta cunoasterii de sine prin poezie. Nu spunerea in sine e foarte importanta pentru poet, ci modul in care o face, gesturile unei nelinisti metafizice, atingerea cuvintelor care poarta in ele deodata si binele si raul, o natura a inceputurilor, trimiterea in neant a unor intrebari de care sa vibreze aerul, pasul de profet interogativ, menit sa tulbure prin miscarea sa intre semeni. /…/ Nu sunt putine sensurile profunde si neasteptate spre care te duce volumul lui Ioan Pintea, pentru ca el stapineste deplin limbajul poetic si ii face placere sa ceara sa dea mult. Nu doar conducerea cuvintului spre universul metaforic unde lumea se recompune e virtutea poetului, ci urmarea unui astfel de demers ce consta in convertirea metaforei la simbol, fapt ce sta doar la indemina creatorilor autentici. |
|
| Emanuela ILIE, nr. 11, 2010, în Convorbiri literare |
| Casa Teslarului: probabil cea mai aplaudata productie lirica a ultimului deceniu semnata de o fata bisericeasca. Pentru cititorul împatimit de poezie religioasa, volumul ofera /…/ numeroase motive de contrariere. Dezinhibat, prea putin dogmatic, Ioan Pintea loveste fara mila în cliseele specifice acestui tip de discurs liric, dovedind ca Schema lui conventionala este în ansamblu depasita, ca intervalul dintre Subiectul si Obiectul meditatiei, respectiv a enuntarii poetice poate fi umplut si cu altfel de trairi sau în altfel de moduri decit cele normate de „clasicii” europeni ai genului, iesiti direct din mantaua lui David (Clement Marot ori Jan Kochanowski), ba chiar si de clasicizatii autohtoni (de la Dosoftei pina la Vasile Voiculescu).
Ioan Pintea nu este altceva decit un mistic autentic, pentru care poezia are nu doar potential sacramental ci si o certa functie restauratoare. |
|
|
|
|
|
