In Cu fata la perete, Livius Ciocarlie isi (re)citeste si (re)scrie propria biografie cu aceeasi acuitate rafinata dintotdeauna, dar cu o cruzime sporita si cu un fel de luciditate ultimativa a marturisirii. „Omul suprafetelor” ce se pretinde a fi se intilneste, in scris, cu Bernardo Soares, heteronimul lui Fernando Pessoa, isi reexamineaza la singe retractilitatile, inaderentele, naivitatile, insuficientele si, pornind de la propria experienta – de viata, de lectura, de scris… −, supune tuturor intrebarilor posibile conditia omului modern. Autenticitatea scrisului sau nu e, s-ar zice, altceva decit arta de a-si pune in scena, cu extrema finete, o onestitate impinsa pina la extrem.

 

„Cu fata la perete este cronica unei descoperiri tardive. Cind, cu ani in urma, l-am descoperit pe Bernardo Soares, nu mi-a spus prea mult. Reintilnindu-l, tot pe cale livresca, mi-am zis: Mai! Omul asta imi aduce aminte de cineva. Cautind bine-bine, am gasit: sint eu. Nu semanam noi chiar in toate, dar asta nu schimba mare lucru. Nici cu mine insumi nu seman leit.” (Livius Ciocarlie )

„Avem in cazul miilor de pagini apartinind genului datorate lui Ciocarlie unul dintre cele mai intinse jurnale de existenta (cum le-a numit M. Zamfir) si, in orice caz, unul dintre cele mai valoroase literar din intreaga noastra literatura.”(Nicolae Manolescu)