|
|
 |
|
|
| Paul CERNAT, mai 2010, in revista 22 |
 de-a viul nu e debitor doar „neomodernismului“ saizecist, ci si vizionarismului suprarealist (al lui Gellu Naum, spre exemplu), realismului magic sau lui Nichita Danilov. Titlul e vadit „incarcat“, „greu“ de semnificatie si cumva trudnic in vointa sa de profunzime, sugerind deopotriva simularea (joaca) si asumarea ontologica din „afara lumii“ (daca nu o metaontologie), din perspectiva-limita a unui mort viu, intr-un univers imaginar alternativ. Desi in aparenta textele componente sint autonome, ele configureaza, in fapt, o mare naratiune lirica: o naratiune cu personaje, toposuri si corespondente de tot felul. |
|
| Teodor DUNA, mai 2010, pe psychologies.ro |
| A existat o carte. Numele ei fie de-a viul. O carte care m-a izolat luni intregi in casa, pe care am asteptat-o, pe care am urit-o si de care am fost indragostit in acelasi timp, o carte capricioasa, care nu se lasa incheiata, o carte care atunci cind pleca imi dadea senzatia ca nu se va mai intoarce. Deci o carte care s-a nascut in aproape 3 ani de cautari, ezitari, taceri dureroase, dar si de nopti in care scriam zeci de pagini, ca hipnotizat, de zile in care nu mai traiam deloc in apartamentul meu de doua camere, ci intr-o camera foarte lunga, cu multa ceata, in care uneori ningea, dar cel mai des era o liniste de miez de noapte. |
|
| Alexandru MATEI , aprilie 2010, in Dilemateca |
| Culori si locuri. Alb – mesteceni – crizanteme – piine (miez) – sare – piatra; eventual trup, dar trup de femeie. Verde – viu – carne; trup de barbat. De la carne insa, totul vireaza inspre pamint – ciine – negru – moarte. Apoi, curgerea: apa – riul – marea – ploaia – sute de ani: o vesnicie heraclitiana. Volumul lui Teodor Duna este intru totul magic, dar prin asta nu fac decit sa inchei o introducere. «Magic» este aici, in primul rind, atributul asezat alaturi de substantivul «realism»: poemele se scriu in registrul realismului magic, mai putin cele din ultima sectiune, «Carla», care cuprinde mai ales poezii de dragoste. |
|
| Comin BORZEA, aprilie 2010, in Dilemateca |
| Evitind sa pozeze (ca unii congeneri) in victima revoltata si revelata prin suferinta a unei lumi angoasante a vidului, Teodor Duna propune in poeziile sale identificarea dramatica cu fracturile social-existentiale ce aplatizeaza individul pina la moarte. Schizoid, claustrat intr-un univers indeterminat spatial ori temporal, subiectul liric din primele carti – trenul de treisunu februarie (2002) si catafazii (2005) – se dovedeste un mort-viu, pentru care starile de coma, viziunile apocaliptice sau amintirile dintr-o copilarie traumatizanta ramin modurile predilecte de relationare cu sine si cu exteriorul. […] Cea mai evidenta modficare adusa de volumul din 2010 este de ordin retoric. Fara a renunta complet la frazarea baroca ori la discursul «catafazic» (care configurau perfect spaima descoperirii mortii), poetul apeleaza aici la un stil mult mai tranzitiv, mai accentuat narativ, mai sententios pe alocuri. De la imobilizarea intr-un somn apocaliptic, de la postura de martor reflexiv al dezintegrarii Universului, «personajul» lui Duna trece la dezvaluirea vitalitatii mortii. |
|
| Gabriela GHERGHISOR, 8 martie 2010, in Romania literara |
| Poemele din de-a viul sint tot atitea scenarii stranii, configurind mai ales o sarabanda a materiei incontrolabile, deopotriva organice si anorganice. Carnea se leapada de trup («ca o mie de vieti scapate, carnea se rostogoleste/ din mine/ tot mai multa, mai grea, mai inabusitoare./ sub talpi/ in mormane se asaza»– zgomotul czrnii; v. si pasii), patul «se intinde ca un alt cer intre/ pamint si cer» (patul), iarba „tisneste din pamint/ ca dintr-o fintina arteziana» (inverzirea), aerul alb se infiltreaza pretutindeni, parcul se rostogoleste, «inaltindu-se cit zece blocuri,/ huruind, acoperind noaptea» noaptea inca lincezea) etc. |
|
| Irina GEORGESCU, 5 august 2010, in Observator cultural |
| Inca de la primele doua volume, Trenul de treiesunu februarie (2002) si catafazii (2005), Teodor Duna promitea sa devina un poet autentic. Promisiunea este tinuta. Cu timpul, poezia lui Teodor Duna s-a limpezit. Totusi, se resimt si in cel mai recent volum al sau, de-a viul, mici electrizari din cartile anterioare. […]
de-a viul poate fi omologat drept unul dintre cele mai bune volume de poezie din 2010. |
|
| Teodor DUNA in interviu cu Andra ROTARU, 30 decembrie 2010, in Dilema veche |
Credeam ca o sa mai scriu la cartea asta inca 50 de ani. Imi parea o neputinta incheierea ei. Norocul meu e ca ea a vrut sa se desparta de mine si mi-a iesit din miini in citeva zile, intreaga si toata, sper. Probabil in castelul respectiv in sfirsit voi putea scrie despre o lume care de mult ma obsedeaza. Va fi despre o lume linistita. Cu o femeie care doarme intr-un pat pe linga care trece un riu cu pastravi. O femeie cu un nume desavirsit. Despre cineva care cinta la un pian inghetat, un pian care atirna legat cu fringhii de crengile unui copac. Va fi despre o lume frumoasa. Va fi despre iad. Sint linistit. Pot fi oricine. |
|
| Laurentiu MALOMFALEAN, 27 mai 2011, pe Cercul Metacritic |
| In primul rind, autorul rescrie eternul scenariu al dedublarii, nascut mereu dintr-o singuratate pe jumatate dorita. De fiecare data cind apare (in camera sau in el putrezeste mai repede), dublul nu e privit. Acest refuz al identificarii e, pe de-o parte, tipic unui asa-numit complex al eului (asa cum l-a surprins Otto Rank), iar pe de alta parte semnifica simptomul unei regresii inaintea stadiului oglinzii (asa cum l-a teoretizat Jacques Lacan); care, de fapt, e specifica intregului val douamiist. Insa Teodor Duna merge mult mai departe, creind(u-si) o mitologie personala cu totul aparte. Din mina lui Teodor Duna si-a luat zborul cel mai consistent volum de poezie – si nu doar – al generatiei 2000. Pentru ca da, cu si dupa de-a viul, Teodor Duna devine cel mai bun poet al generatiei sale. Daca nu cel mai douamiist, cu siguranta cel mai poet. |
|
| Cezar GHEORGHE, 15 aprilie 2010, in Observator cultural |
| Descoperirea unei poezii reflexive la unul dintre poetii asa-zis «douamiisti» nu este o sarcina usoara, mai ales ca multi dintre acestia au ales sa evidentieze valorile expresiei poetice directe, opuse contemplatiei, deschise explorarii unei structuri identitare dependente de datele lumii contingente. Deschiderea spre existenta a acestui mod de a scrie poezie este totala, limbajul poetic devenind calchierea limbajului cotidian, aceasta explorare trezindu-se, de foarte multe ori, in fata unui simulacru al vietii. Nu acesta este insa cazul lui Teodor Duna. Desi, cel putin cronologic, apartine aceleiasi generatii, acesta adopta o expresivitate aparent neomodernista, tributara unei virste oraculare a poeziei. La fel ca unii dintre afinii sai, Dan Coman sau Marin Malaicu-Hondrari, poetul catafaziilor nu si-a revendicat merite de grup prin aderarea la o Weltanschauung asemanatoare poetilor care si-au publicat volumele intre 2000 si 2010. Atitudinea fata de propriul limbaj poetic arata o preferinta pentru poezia ca limbaj privilegiat, ca abatere de la vorbirea curenta. Unicitatea expresivitatii sale este sporita atunci cind, citindu-l pe Teodor Duna, constati ca nu te afli in fata unei poezii ermetice. Dimpotriva, poemele sale par a ramine suspendate in viata, par a fi «roase» de elementele lumii exterioare, pentru ca – asa cum arata si titlul ultimului sau volum – poezia sa este o «joaca»de-a viul. |
|
| Pagina anterioara | | 1 | | Pagina urmatoare |
|
|
|
