 Iat-o in Fetita cu o mie de riduri: «cit timp am sa te mai vad pamintule, cu bisericile tale, cu vacile tale domoale plutind pe apele ierburilor…». Si pentru ca incepusem s-o cunosc, am inteles-o ca se lauda cu creierul ei «frumos» si cu interiorul ei, «cea mai frumoasa fata din lume», si ca mai avea si orgoliul sa se considere «dintre frivole, cea mai trista».
Am sunat-o si i-am spus ca vreau sa-i iau un interviu. Voiam, de fapt, s-o cunosc. N-am gasit-o insa imediat pe femeia pe care imi imaginam ca o caut. Am dat mai intii de o «nemtoaica» (e expresia ei) ragusita si interesata sa stie, punct cu punct, ce urmeaza sa discutam. Tot ea, «nemtoaica», m-a asteptat si la cofetaria Dolce Vio, explicindu-mi ca obisnu-ieste sa ajunga intotdeauna cu cinci minute inainte si a rugat-o pe vinzatoare, daca se poa-te, sa nu mai trinteasca vesela in urmatorul sfert de ora: «Stiti, o sa mi se ia un interviu…». |
