|
|
 |
|
|
| Radu ALDULESCU in dialog cu Andra ROTARU, martie 2012, in Hyperion |
 Revin la Robert al meu, bagabont „batrin de tara si de oras” care nu are mai nimic. Sa nu ai nimic este la o adica un privilegiu, care-ti deschide o sansa spre mintuire, facindu-te la un moment dat sa pricepi ca oricit de mult ai avea, din cele materiale sau aptitudini, talente, vocatii pentru diverse indeletniciri aducatoare eventual de slava desarta, sau putere pentru a face ceea ce altii nu pot, sau frumusete, toate acestea nu-ti apartin in fapt. Ele iti sint date-daruite de Dumnezeu pentru a te dovedi vrednic de ele. Omul nu are nimic si este in ultima instanta nimic. Tot ce are si tot ce este vine de la Dumnezeu si e un mare privilegiu pentru om sa se smereasca constientizind acest lucru. Se spune ca batrinetea si boala vin de la sine, iar saracia e un bonus – o spusa care se ia indeobste ironic, dar eu o iau ca atare si mi-o asum. Imi socot saracia intr-adevar ca pe un bonus, pentru care nu mai prididesc sa-i multumesc lui Dumnezeu. Robert, la treizeci de ani ai lui, inca n-a ajuns in faza asta, dar este in drum spre ea. Cum arata acest drum, prima lui parte, care corespunde la o adica primei parti a vietii, se vede din carte. |
|
| Radu ALDULESCU, martie 2012, in Luceafarul, nr. 3 |
| Romania era o imensa puscarie cu niste reguli cazone intrucitva (care aveau si partea lor buna, dar asta ar face obiectul altei discutii), iar cine nu se incadra era pasibil de puscarie propriu-zisa. In acea Romanie ne-am format si eu, si personajul principal al Ingerului incalecat. Eu zic ca m-am format bine, mai bine decit tinerii formati in postcomunism. O minima dovada a acestui lucru ar putea fi cartile pe care le-am scris. Cit imi permit virsta si imprejurarile, pastrez acele bune deprinderi care mi s-au impus si mi le-am autoimpus in copilaria, tineretea si maturitatea mea petrecute in comunism. (...) Atunci se facea sport mai mult si mai aplicat decit acum. Oamenii erau mai ambitiosi, mai puternici, mai sobri in lupta corp la corp cu viata, poate ca o consecinta a constringerilor care li se impuneau. |
|
| Adrian G. ROMILA, aprilie 2012, in Luceafarul, nr. 4 |
Noul roman al lui Radu Aldulescu readuce gustul savuros-poetic al socialului de joasa speta, pe care-l stim deja drept specialitatea autorului. (…) Daca n-ar trebui sa vorbim despre nebunia curata a naratiunii lui Aldulescu, in care viata pulseaza din plin prin povesti si personaje picaresti, ar trebui pomenit macar talentul portretistic, care naste chipuri demne de tablourile lui Hieronymus Bosch sau Giuseppe Arcimboldo.
De la Groapa lui Eugen Barbu nu s-a mai scris un atit de viu si de spectaculos roman al periferiei, pigmentat cu scene tari si cu limbaj frust, perfect integrat in atmosfera aromata a unui eon copt, putred pe dinauntru. Numai bun pentru o creatie literara de mare clasa. |
|
| Radu ALDULESCU, aprilie 2012, in Luceafarul, nr. 4 |
| Vine o vreme cind nu mai exista locuri in care n-ai mai fost niciodata. Vicisitudinile unui trai aflat in permanenta la limita, asadar, il fac sa se simta mai batrin decit este, ingreunat de zgura lasata-n el de un zbucium existential sarit din norma. E ca si cum ar fi pregatit deja sa moara, sa acceada la odihna vesnica, dat fiind ca si-a facut norma, a vazut si a trait destule. Vine intr-adevar o vreme, da, insa uneori aceasta vreme vine inainte de vreme. E cazul lui Robert, dar nu si al celui care povesteste viata lui Robert, in sensul ca acesta, naratorul si-n ultima instanta scriitorul e de dorit sa-si pastreze in permanenta intacta si proaspata fascinatia fata de faptele vietii personajelor sale. Asta, indiferent de viata si indiferent de uzura acumulata in timp de exercitiul scrisului si traitului. |
|
| Cristian TEODORESCU, 27 decembrie 2011, in Catavencii |
| Nimic nu e imposibil pentru frumosul Robert, zis si Diavolul. Sintem in anii ’70, spre sfirsit, cind intr-o lume suburbana baltata cu de toate, cind intr-un sat de tigani lingurari care se agata de cutumele lor, intr-un timp din care nu inteleg mare lucru. Lumea asta in schimbare i se potriveste insa la fix lui Robert, care face tot ce pofteste sufletul sau imun la interdictii si la scrupule. |
|
| Gabriel COSOVEANU, 23 decembrie 2011, in Romania Literara, nr. 51 |
Pudibonzii, domnisoarele si o sama de prelati se vor fi uitat cu rezerve la asemenea focalizari pe vieti soioase, imbicsite in crime si pulsiuni animalice. Radu Aldulescu ne-a obisnuit cu descinderile sale narative, cu o concretete de antropolog sui generis, prin cotloanele sufletului de lumpen, de vicios sau de batut de soarta pur si simplu.
Ar fi de retinut si portretele pline de intorsaturi neasteptate ale frazei si de asocieri bizare si penetrante, de la perifericii nevolnici, dar rai, pina la Ceausescu, sau de la ciudatul locului, asa-zisul Om-mistret, pina la configurarea, in fel si chip, a organului masculin, denumit, obsesiv, „proasta si chioara”, care „te scuipa cu singurul ei ochi din frunte” etc. Forta si savoarea crunta a romanului sint de netagaduit, in primul rind prin atentia acordata detaliului revelator in raport cu o lume fioroasa, totusi sustinuta de Divinitate. |
|
| Radu ALDULESCU in dialog cu Andra ROTARU, 19 februarie 2012, pe AgentiadeCarte.ro |
| „Vine o vreme cind nu mai exista locuri in care n-ai mai fost niciodata” – este o sintagma-expresie care ar vea sa dea seama de sastisirea personajului principal, care pina la virsta lui de treizeci de ani a vazut multe si de tot felul, cit pentru o viata. Asprimea vietii pe care a dus-o, asadar, il face sa se simta mai batrin decit este, imbibat-ingreunat de suferinta lasata-n el de un zbucium existential sarit cumva din norma. E ca si cum ar fi deja pregatit sa moara, sa inchida ochii, sa purceada la odihna vesnica, dat fiind ca si-a facut norma, a vazut si a trait destule. Vine o vreme, da, insa uneori aceasta vreme vine inainte de vreme. Asa i se intimpla unuia ca Robert, in sensul ca acesta, naratorul si in ultima instanta scriitorul trebuie sa-si pastreze in permanenta intacta, proaspata fascinatia fata de faptele vietii lui Robert sau altor personaje. Asta indiferent de virsta si indiferent de uzura acumulata in timp de exercitiul scrisului si traitului. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 10 februarie 2012, in Observator cultural, nr. 611 |
(…) acest memorabil roman al socialismului real, cu napastuitii lui navetisti, a fost imaginat si (re)scris cu Apocalipsa pe
masa. |
|
| Pagina anterioara | | 1 | | Pagina urmatoare |
|
|
|
