|
|
 |
|
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 4 mai 2007, in Romania literara, nr. 17 |
 Postmodernismul, asa cum il intelege si il profeseaza Radu G. Teposu, este radical diferit de cel instrumentalizat de Mircea Cartarescu ori Ion Bogdan Lefter. Daca acestia dovedesc un prelungit militantism generationist, un partizanat vizibil, dincolo de marginile admise ale unei tendinte critice, autorul Istoriei… are o invidiabila deschidere de compas, trecind in revista, cu calm descriptiv si analitic, cele mai diferite orientari artistice. Acestea nu sint radiate, sterse din tablou, sacrificate in favoarea unui model central, ci tipologizate, prin sublinierea notelor dominante. Desi n-o spune direct, criticul are convingerea ca in diversitatea, bogatia, pluralitatea unei literaturi stau consistenta si capacitatea ei de modelare.
Cu doar citeva stridente, datorate excesului in directie prozaica («riscul de a-si suspenda conceptul de sub picioare», «sa vedem pina unde-si poate intinde plapuma aceasta idee»), stilul criticului este remarcabil, ca expresivitate si rigoare deopotriva. Radu G. Teposu exceleaza in definitia concentrata, cu formulari uneori memorabile, care sintetizeaza deodata excursul analitic. In ce-l priveste, Radu G. Teposu nu si-a tratat colegii de generatie ca pe niste viitoare statui incremenite, distonind cu istoria vie a literaturii. I-a citit si analizat fara o grila care, punind semnul plus in dreptul postmodernismului, sa le stearga acestora notele individuale: singurele, in fond, care conteaza. Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua e mai degraba o senina, surizatoare panorama. |
|
| Al. CISTELECAN, 15 mai 2011, in Cultura nr. 18 |
| Initiata riguros, aproape pedant si pozitivist, Istoria… se intilneste repede cu un concept ce devine pentru ea cind o voluptate, cind o calamitate: postmodernismul. Teposu face efortul de a-si adapta propria scriitura la concept si de la tonul neutru si obiectiv trece la cel sagalnic, iar de la constructia articulata – la una ce-si simuleaza dezlinarea si se joaca cu contradictia de sine. Criticul se autoflateaza ca postmodernist. El nu face insa decit sa-si intretina cu asta un anume bovarism. Nu numai ca intreg proiectul sau e de descendenta lovinesciana, dar si obsesiile sale analitice reprezinta, in fond, ticuri moderne. Exaltarea unor note postmoderniste e de indata contrazisa de accentul pus pe coerenta si unitatea operei, pe omogenitatea viziunii. |
|
| Pagina anterioara | | 1 | | Pagina urmatoare |
|
|
|
