|
|
 |
|
|
| Violeta SAVU, septembrie 2011, in Ateneu.info, nr. 8-9 |
 Mainimicul sintetizeaza trecerea de la o lume rea la una buna, trecerea de „aici”, „dincolo”. Asteptarea pentru aceasta trecere este statica, incarcata de absente, dar animata de sentimente profund umane: „O multime de oameni/ ma ocupa/ si in tristetea trupului ii pling/ din umbra/ si aceasta e insasi stergerea mea din table// scrisori care nu se scriu/ vieti care nu se vietuiesc”.
In Mainimicul isi face aparitia o alta vocabula – „nimic” care, folosind mai vechii termeni ai poetului, nu este altceva decit o ideograma a mainimicului: „nimic de nimic nu se mai desparte”, „nimic poetic mereu nimic poetic” spune autorul in textul „M-am intors” cu secvente realiste, prozaice. Noi afirmam ca poetul Ioan Moldovan s-a intors cu Mainimicul, mai poetic, mai liric decit oricind! |
|
| Gheorghe GRIGURCU, martie 2012, in Familia, nr. 3 |
| Uimirea candida a poetului nu tinde a violenta lucrurile acestei lumi, ci a le contempla in splendoarea naturaletii lor. Insolitul expresiei nu se programeaza, ci se obtine rabdator, in chip de bilant. Il socotesc pe tinarul sexagenar (pentru subsemnatul pururi tinar!) Ioan Moldovan fara doar si poate unul dintre cei mai buni poeti romani de azi. |
|
| Adrian POPESCU, martie 2012, in Familia, nr. 3 |
| Poezia lui, necontrafacuta, neretorica, de o simplitate cuceritoare, care intilneste cele mai noi arte ale prezentului, minimalismul, arta povera, deliricizarea, are o tandrete discreta, cu atit mai pretioasa cu cit se ascunde mai bine in cutele cotidianului. |
|
| Cornel UNGUREANU, martie 2012, in Familia, nr. 3 |
| Unul dintre foarte putinii autori care au creat o emblematica a scrisului poetic, cu extraordinara ardelenitate a incruntarii, care trece de la Fefeleaga lui Agirbiceanu la Sfisierile lui Cioran, de la Pavel Danla la citiva (doi-trei) contemporani ai nostri, Ioan Moldovan este, cu mainimicul sau un admirabil creator al locului. Eseist de cursa lunga, e un poet pe care il pot recunoaste in drepturile sale doar cei ce au acces la profunzimile scrisului poetic si care pot rescrie o biografie a esecului. |
|
| Iulian BOLDEA, martie 2012, in Familia, nr. 3 |
| Poezie nascuta din tensiunea perpetua dintre text si realitate, lirica lui Ioan Moldovan subintinde si frenezia retractila a livrescului, dar si imersiunea in bolgiile cotidianului. Aproape de lucruri, dar investindu-le totodata cu irizari diafane, privirea poetului adasta in fata „mainimicului”, a ceea ce nu poate fi desemnat prin faptura fragila a cuvintului, a ceea ce e aproape cu neputinta de transcris in verb. Senzorialitatea, vecinatatea anonimitatii si efemerul clipei de gratie, relieful instabil al versului ce cauta zadarnic sa surprinda indicibilul, sint doar citeva dintre toposurile poeziei lui Ioan Moldovan. |
|
| Vasile GOGEA, martie 2012, in Familia, nr. 3 |
| Mainimicul pe care il inventariaza, surprins si detasat totodata, Ioan Moldovan, nu este decit expresia autoironica a preaplinului de care nu e chip sa scapam. |
|
| Traian STEF, martie 2011, in Familia |
| Mainimicul este unic in literatura romana. Il compar cu oricare dintre poetii nostri, il asez linga Bacovia chiar, pentru ca imi ofera acoperirea estetica necesara. Mainimicul lui Moldovan e asemeni Tirziului bacovian. Nimic nu a pierit, dar totul este aproape pierit, lucrurile, fiintele mici si neinsemnate iau locul organicului in degradare si miturilor culturale, ele se acumuleaza discret in poem pina la iluminarea sau ambiguizarea din final (…). Mainimicul este imperativul blind care ilumineaza intr-un tirziu. Nu o lumina tare, ci una difuza, galbena, nu o trompeta, ci un uguit de porumbel, nu un strigat, ci un gind gata uitat. |
|
| Miron BETEG, martie 2011, in Familia |
| Mainimicul e cartea unui monah sub acoperire. Nu e vorba de dezabuzare, tristete, melancolie, ci e o demonstratie a felului in care poti imbratisa, a modului in care poti prelua cu dragoste tristetile, melancoliile si nimicniciile lumii. Chipul adevarat al poeziei acesta e: totul are fiinta, chiar daca, uneori, acceptindu-l astfel, te des-fiinteaza pe tine. Intr-adevar, in acesta carte poemele lui Ion Moldovan respira si altceva decit cuvinte. Intreg traseul acesta, de la debut pina azi, e forma de asceza pe care si-a propus sa o practice. E aproape o asceza de tip medieval, atit la nivelul limbajului, cit si la nivelul temelor. |
|
| , mai 2011, in Luceafarul, nr. 28 |
| Intr-un volum cu poeme care par a fi scrise pe parcursul mai multor ani, Ioan Moldovan imbina simplitatea enuntarii cu viziuni mai complexe, estete sau dramatice. O inflexiune aparte, care poate tine de o nota fantasta, se impotriveste locurilor comune. Cotidianul, amintirea, sacrul sau miracolul stau adeseori alaturi. |
|
| Gabriel COSOVEANU, februarie 2011, in Ramuri |
| Poeme grave ale oscilarii existentiale ne propune Liviu Ioan Stoiciu in Pe prag (Vale-Deal), volum aparut la Cartea Romaneasca la sfirsitul anului trecut. Ca autorul traieste dramatic toate clipele, vesnic neimpacat cu intocmirile acestei lumi, el insusi fiind primul obiect de nemultumire, asta aflaseram inca de la debutul cu La fanion (…) Citim (inca) o carte livrata noua de un poet intretinut, chinuitor si intremator, in acelasi timp, de versurile sale, marturia unui mare dezamagit al istoriei publice si locale. |
|
|
|
|
|
