|
|
 |
|
|
| Alina PURCARU, octombrie 2009, in Noua literatura |
 In titlul gasit de Cristian Teodorescu incape o lume intreaga, una pe care e limpede ca a iubit-o, dar si sfirsitul ei, care fiind singurul posibil e la fel de limpede ca l-a durut. A vrut sa faca din Medgidia de dinaintea venirii comunistilor un roman: stia povestile orasului din familie, si nu erau putine. Bunicul lui, Stefan Theodorescu – sau Fanica Portofel, intre megiesi – tinuse restaurantul garii si povestea acestui loc si a oamenilor pe care I-a adunat pina sa predea comunistilor gestiunea, e aici. In aceasta carte se iubeste, se face negot si politica, se duce un razboi, se comit tradari si se leaga aliante, chiar in mic, pe coltul mesei din restaurant, se traiesc pe scurt, 103 pagini din istoria Medgidiei. E un roman si nu e un roman, pentru ca fiecare capitol – sa le zicem, totusi, capitole, desi nu sint mai lungi de doua pagini – poate sa stea singur in picioare, ca un short-story cu aer retro, cu titlu separate si cu parabola cind vesela, cind trista, in care se aduna. E un „roman in proza scurta”, prima formula de acest fel pe care a inginerit-o un scriitor roman si una care se potriveste manusa si propriei sensibilitati, si subiectului din care s-a apucat sa faca literatura. |
|
| Cristian TEODORESCU in interviu cu Marius CHIVU, februarie 2010, in Dilemateca |
Medgidia a devenit, la mine in cap cel putin, un roman dupa primele povestiri pe care le-am scris. Era si preistoria romanului Tainele inimei (cu care are in comun personaje si locul faptei), incit fiecare povestire trebuia sa-si fie suficienta, dar sa si functioneze ca un posibil capitol al intregului. De aici si tensiunile si impresia de rotunjime pe care o provoaca intregul alcatuit din povestiri-capitole. Astfel insa cred ca, stilistic, toate cartile mele isi fac bine treaba, fiecare in felul ei. Medgidia, trebuie sa va dau dreptate, are ceva in plus fata de celelate, dar asta din pricina ca este o carte speciala, si de povestiri, si de roman. […]
Cartea asta exista in mine de vreo douazeci de ani. Am inceput s-o scriu de-abia cind mi se facuse teama ca lumea din ea ar putea sa dispara din memoria colectiva. Sau ca, mai rar, ar putea fi falsificata de cei care nu i-au cunoscut istoria orala.
|
|
| Adriana STAN, decembrie 2009, in Dilemateca |
In literatura noastra prea adesea bonava dupa sclipiciuri artiste sau analitice, Cristian Teodorescu este egal cu sine insusi la viteza senzationala a reportajului. Precis si inefabil, dozindu-si magistral efectele si voalind deznodamintele, scrisul sau transmite scena „in direct”. Mantia neutra, strict anticalofila, a relatarii la imperfect sau perfect simplu e frecvent sfisiata, ca in fata unei audiente cu sufletul la gura, de retorica acuta a prezentului verbal sau a unor improbabile sintagme orale.
Dupa citeva volume de povestiri bune, ni se da, in sfirsit, cu acest roman-serial, masura unui talent veritabil si a unui instinct epic sigur, cum il intuia de mult si Radu G. Teposu.
|
|
| Simona CHITAN, 9 ianuarie 2010, in Evenimentul zilei |
| Ne putem bucura ca, pe linga volumele din trendul comercial, anul 2009 a adus cel putin doua carti exceptionale pentru literatura romana: Cartea soaptelor, de Varujan Vosganian, si Medgidia, orasul de apoi, de Cristian Teodorescu. |
|
| Cristian Teodorescu in interviu cu Bogdan ROMANIUC, 31 oct-6 nov 2009, in Suplimentul de cultura |
| Ca fiu al raionului Medgidia, cum se numea orasul cu acest nume in copilaria mea, va spun ca aceasta carte nu e o monografie, dar ca scriitor ma vad silit sa recunosc ca nu e decit partial o fictiune. E, adica, orasul de apoi, prin care inteleg o lume care a fost – si din care Medgidia a facut parte – si ceea ce a mai ramas din orasul si din lumea de atunci. Cind am scris prima povestire din cele 103 ale cartii, mi-am dat seama ca voi lasa deoparte toate celelalte proiecte literare ale mele de dragul acestei lumi dinainte care avea toate sansele sa se piarda. Fiinda disparitie ei a fost programata si a reusit 99%, nu numai in Medgidia, ci in majoritatea oraselor mici in care oamenii din lumea veche „au fost disparuti”, bagati in puscarii sau, pur si simplu, metamorfozati in infractori de drept comun, pentru a fi lichidati moralmente. Pentru mine, cartea asta nu e monografia unui oras, ci reconstituirea unei lumi care altfel s-ar fi pierdut. |
|
| Bogdan ROMANIUC, 31 oct-6 nov 2009, in Suplimentul de cultura |
| Am putea spune ca fictiunea este in romanul Medgidia, orasul de apoi doar o „masca” si are rolul de a camufla intimplari si personaje cit se poate de reale, ca viata este una si fictiunea este alta. |
|
| Doru POP, 3 noiembrie 2009, pe http://dorupop.blogspot.com |
| Medgidia, orasul de apoi este un roman care confirma forta lui Teodorescu de a construi lumi imaginare convingatoare si care demonstreaza abilitatea scriitorului de a dezvolta personaje credibile. Ambele calitati sunt semnele clare ale unui romancier stapan pe tehnicile sale. Romanul se adauga seriei de carti care l-au impus pe Teodorescu printre optzecistii ce au confirmat dincolo de marginile estetice ale gruparii. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 3 decembrie 2009, in Observator cultural |
| Daca tot reabiliteaza existentele unor personaje care, pentru alti prozatori, nu se pot ridica la statutul de subiect, Cristian Teodorescu reabiliteaza si Romanul. Romanul ca lume fictionala hiperelaborata, insumind si cele mai (aparent) nesemnificative detalii; si Romanul ca realitate secunda, cu un plus de organicitate fata de cea inconjuratoare. Ingineria textuala e modul si tehnica de procesare, nu scopul ultim al cartii, eventual marcat autoreferential, in maniera „optzecista”. Lumea acestea Medgidii fictionale, dar atit de reale in efectuul ei atent preparat, trebuie sa respire. |
|
| Cosmin CIOTLOS, 23 octombrie 2009, in Romania literara |
| Exceptionalul roman Medgidia, orasul de apoi. (Nu ma hazardez, e chiar exceptional. Singurul dubiu pe care l-as avea priveste celalalt termen, referitor la incadrarea in gen. il voi elimina insa si pe acesta imediat.) In definitiv, e vorba despre o istorie de familie care-si trage sevele, pe un interval de nici zece ani, dintr-o istorie asa zicind de manual. Intre ascensiunea legionara si caderea cortinei comuniste, Medgidia continua sa traiasca fascinant. Politicul ii da tircoale, dar de placat nu se placheaza peste mica localitate dobrogeana. Chiar daca nu o data acesta face victime, o anume solutie morala difuza ii supravietuieste laolalta cu protagonistii. |
|
| Paul CERNAT, 20-26 octombrie 2009, in 22 |
| Cu o arta necalofila, evenimente si personaje din viata tirgului sint decupate si reproiectate pe pinza vremii ridicand micile povestiri de viata (cu suflu narativ limitat..)la puterea marii Istorii (care respira, amplu, prin ele). Ca si alti optzecisti relansati in ultimul deceniu, autorul decoleaza dinspre explorarea cotidianului marunt catre asumarea dramelor memoriei colective. Atmosfera se institutie firesc, fara poetizari,, prin exactitatea robusta a acestor povestiri narrate de o voce comunitara, cu treceri savuroase de la prezentul continuu la imperfect sau perfectul compus. Nu e lipsit de semnificatie intr-un plan de adincime nici faptul ca Theodorescu fusese, inainte de a ajunge la Medgidia, artist-fotograf, o indeletnicire pe care n-o abandoneaza si prin care „fixeaza” memoria lumii din jur. |
|
|
|
|
|
nici un produs
