|
|
 |
|
|
| Alina PURCARU, octombrie 2009, in Noua literatura |
 In titlul gasit de Cristian Teodorescu incape o lume intreaga, una pe care e limpede ca a iubit-o, dar si sfirsitul ei, care fiind singurul posibil e la fel de limpede ca l-a durut. A vrut sa faca din Medgidia de dinaintea venirii comunistilor un roman: stia povestile orasului din familie, si nu erau putine. Bunicul lui, Stefan Theodorescu – sau Fanica Portofel, intre megiesi – tinuse restaurantul garii si povestea acestui loc si a oamenilor pe care I-a adunat pina sa predea comunistilor gestiunea, e aici. In aceasta carte se iubeste, se face negot si politica, se duce un razboi, se comit tradari si se leaga aliante, chiar in mic, pe coltul mesei din restaurant, se traiesc pe scurt, 103 pagini din istoria Medgidiei. E un roman si nu e un roman, pentru ca fiecare capitol – sa le zicem, totusi, capitole, desi nu sint mai lungi de doua pagini – poate sa stea singur in picioare, ca un short-story cu aer retro, cu titlu separate si cu parabola cind vesela, cind trista, in care se aduna. E un „roman in proza scurta”, prima formula de acest fel pe care a inginerit-o un scriitor roman si una care se potriveste manusa si propriei sensibilitati, si subiectului din care s-a apucat sa faca literatura. |
|
| Adriana BITTEL, nr. 906, 2010, in Formula As |
| Cristian Teodorescu fictionalizeaza cu talent si forta creatoare o realitate de dinaintea nasterii lui. Pe o urzeala de adevaruri istorice, el face o lume populata cu indivizi diferiti si verosimili, care isi traiesc in text viata cu toate ale ei, bune si rele. E lumea bunicilor lui tineri, Stefan si Virginia, carora le si dedica romanul in care sint personaje. Deliberata, aceasta confuzie intre documentar si imaginatie romanesca e un carlig in plus pentru cititorul avid de «povesti adevarate» si sedus de usurinta cu care se citeste romanul. Caci el e alcatuit din 103 «momente si schite» autonome, dar care, pe masura ce citesti, se imbina intr-o cinerama colorata a Medgidiei din anii ’40 ai secolului trecut. Fragmentele au in centru cate unul sau altul dintre locuitorii oraselului dobrogean, din clase sociale si etnii diferite, in interactiunea lor cotidiana, dar si sub presiunea istoriei agitate din Romania anilor 1940-1950. Ecourile si consecintele evenimentelor politice de la centru in targul provincial (cele patru dictaturi care s-au succedat - regala, legionara, antonesciana si «a proletariatului», sub ocupatie sovietica -, participarea la razboi, intai de partea Axei si apoi de cea a Aliatilor) sint tragicomice si marcheaza destine. Fiecare modul epic se tine printr-o forta magnetica – patent Cristian Teodorescu - de celelalte, intr-o retea de relatii prin care trec amoruri, afaceri, drame, eroisme, orgolii, cruzimi, altruisme – toata gama omenescului complex si complicat de imprejurari. Scriitura limpede, captand fapte, ce se vede si ce se aude cu instrumente de finete, ne face sa intram in lumea Medgidiei disparute de decenii, ca teleportati. Sa mancam in restaurantul garii, tinut de Fanica Theodorescu si nevasta lui, Virginica, serviti de chelnerul cosmopolit Ionica, sa facem instructie dura si sa plecam pe front cu maiorul Scipion, un om de onoare, sa facem rondul cu politistul Pomenea si sa melancolizam cu mosierul-vanator Caludi, sa amputam picioare degerate pe frontul rusesc, impreuna cu doctorita Lea, si cate si mai cate. Va recomand sa experimentati puterea de a te atrage in lumea ei a acestei carti noi, cum nu sint multe in literatura romana contemporana. |
|
| Bogdan CRETU, nr 7-8, 2010, in Viata Romaneasca |
| „Roman din piese detasabile”, cum il numeste autorul, Medgidia – orasul de apoi a fost unul dintre cele mai comentate si apreciate aparitii in proza de anul trecut. Ceea ce face ca acest roman sa fie unul pe care, sunt sigur, istoria literara il va retine, e arta discretiei. Cristian Teodorescu creeaza o intreaga lume, cu tristetile, bucuriile, viciile si slabiciunile sale, situata, intr-un scurt interval, in permanenta confruntare cu istoria fara a deveni explict, tezist. Dincolo de destinele care se succed in paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vietii unor personaje, nici una a unui oras sudic, cosmopolit, levantin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumatatea secolului trecut, cunoaste mari rasturnari de situatie, contorsionari care se citesc nu de la distanta, ci la nivelul marunt, al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu inseamna ca destinele se succed in carte fara a lasa urme, ca personajele sunt simple fantose, alese pentru exemplaritatea lor; nu, nu e nimic demonstrativ in acest roman care, privind catre istoria mare, nu scapa din vedere viata care pulseaza in rindul oamenilor obisnuiti. Ba dimpotriva, as spune: pe autor chiar acestia il intereseaza, astfel incit lumea romanului, situata la intilnirea realitatii cu fictiunea (multe dintre personaje si multe dintre intimplari pot fi, la o adica, documentate, ele apartin unei lumi al carei crepuscul autorul insusi l-a prins si pe care a avut, oricum, posibilitatea de a-l reconstitui) este cum nu se poate mai vie, mai colorata. |
|
| Gelu IONESCU, nr 2, februarie 2011, in Apostrof |
| Romanul lui Cristian Teodorescu are un titlu simbolic: Medgidia, orasul de apoi ar vrea sa insemne orasul de dincolo de moarte, orasul etern; in fapt, orasul pierdut, mort, ucis de vremuri, oras pe care romancierul il scoate din uitare. Il face „etern“ prin evocarea lui – mai ales a oamenilor lui, care formeaza o galerie tipologica ce tine atentia vie, cititor mai mult decit incintat sa-i urmareasca destinul si felul, nu o data virtuos, al autorului de a ni-l infatisa. Nu vad deci in aceasta intitulare un simplu joc, un simplu efect, ci un fel asumat de a smulge din uitarea care devora lumea „veche“ (intr-un ritm descurajant care se datoreaza si „vointei de uitare“ a romanilor) ceva din viata urbei in care a trait familia mamei scriitorului. |
|
| Andreea-Diana DUMITRASCA , mai 2011, in ALECART |
| Nu doar simplitatea si lipsa de artificii caracterizeaza romanul lui Teodorescu, ci si spiritul ludic si ironic. (…) Autorul inoveaza si atrage nu doar prin structura, dar si pirin naturalete si colocvialitate. Medgidia lui Teodorescu nu reprezinta doar locul sau natal, povestile bunicilor sau vechii tovarasi; privita intr-o alta perspectiva, pote fi simbolul oricarui alt oras romanesc la mijlocul secolului trecut, insufletit de pasiuni omenesti, de lupte politice, cu mize mai mici sau mai mari, unde putem gasi oricind un chelner priceput ca Ionica, un vinzator de curcani ca Tefick, un intelept ca Hassan ori un bijutier atit de apreciat cum era Marcel. |
|
| Bogdan CRETU, mai 2010, in Ziarul de Iasi |
| Ceea ce face ca acest roman, Medgidia - orasul de apoi, sa fie unul pe care, sint sigur , istoria literara il va retine e arta discretiei. Cristian Teodorescu creeaza o intreaga lume, cu tristetile, bucuriile, viciile si slabiciunile sale, situata, intr-un scurt interval, in permanenta confruntare cu istoria fara a deveni explict, tezist. |
|
| chestiilivresti.blogspot.com, iunie 2010, in Dilemateca |
| M-a impresionat performant a stilistica, pe de-o parte, si viziunea retrospectiva a autorului, pe de alta: povestirile mici, de doua-trei pagini fiecare, contin intimplari aparent prozaice, dar exceptionale pentru cei ce le traiesc – personajele. E de-ajuns sa-nchizi cartea ca ai o imagine completa asupra Medgidiei si a timpului, ca-ntr-un tablou impresionist. |
|
| commonplacesandelephants.blogspot. com , iunie 2010, in Dilemateca |
| Teodorescu e unul din rarii scriitori care pur si simplu stiu ce fac atunci cind scriu si care stapinesc de minune mestesugurile literaturii. Un astfel de mestesug tine de maniera in care autorul reuseste sa faca perfect functionabil un mecanism formal riscant – cele peste o suta de povestiri se citesc la fel de bine si separat, si impreuna, si dezordonat, si in ordinea in care apar in carte. Iar intre ele se intind firele nevazute ale naratiunii, purtate de istoriile unora din cele mai atasante personaje din literatura romana. Stingaciile lor, gesturile necugetate, intunecarile si entuziasmele lor insufletesc orasul in care traiesc, comunitatea pestrita dintr-o provincie a provinciei Europei. Medgidia, rostogolita de autor cu verva, talent si umor blind prin cei citiva ani de istorie agitata, e construita dupa chipul si asemanarea Romaniei de dinainte de comunism, o Romanie mult mai vie decit imaginea ei stereotipizata. Cu fraze ca «I se intristase frumusetea», Medgidia e genul de carte despre care stii deja, in timp ce-o rasfoiesti prima data, ca o vei mai citi cel putin de citeva ori de-acum incolo. |
|
| zumcititor.wordpress.com, iunie 2010, in Dilemateca |
| Ai permanent senzatia ca stai la o masa in restaurantul garii, cu o ciorba acra in fata, in timp ce prin fata ta trec si iti spun povestile Virginica si Fanica, chelnerul Ionica, maiorul Scipion, doctorit a Lea, Costica Observatorul Astronomic, angrosistul Haikis si toti ceilalti. Povestirile sint scurte, citesti ce citesti si iti dai seama ca ai ajuns direct acolo, in orasul de apoi, ca le indragesti lumea si pe ei, cu toate cele ale lor. Cind mai tirziu deschizi o noua carte de Cristian Teodorescu si dai peste Scipion si Haikis, te bucuri de parca ai revedea dupa mult timp niste prieteni dragi. Cel putin eu asa am patit si de-abia astept sa aflu ce s-a intimplat cu ei inainte de romanul Medgidiei. Iar daca nici asta nu e dovada unei carti fermecatoare, nu stiu care alta ar mai putea fi. |
|
| Doris MIRONESCU, in saptamina 12-18 i, in Suplimentul de Cultura |
| Medgidia, orasul de apoi este prin excelenta un roman-istorie, pentru ca tine cu adevarat locul unei istorii pe care nimeni nu a scris-o si pe care de acum nimeni, probabil, nu mai poate sa o scrie. Ea dezgroapa cioburile unei experiente din trecutul orasului dobrogean din anii ‘40, dar nu le asaza sub sticla unui muzeu provincial. Intr-un fel, romanul lui Cristian Teodorescu seamana cu un castru roman perfect restaurat dintr-o tara europeana. Muzeografii stiu prea bine ca zidurile nu mai sint cele de acum doua mii de ani si spun acest lucru vizitatorilor, insa, pentru recrearea unei intimitati, altfel, imposibile cu trecutul, ii incurajeaza pe acestia sa participe la realitatea imaginata: le imprumuta armament de epoca, ii incurajeaza sa atinga obiectivele, sa imagineze scene de viata cotidiana din lumea veche etc. Ei stiu ca lumea aceea disparuta nu mai palpita cu adevarat in contraforturile restaurate, dar stiu totodata ca existenta ei trebuie evocata intr-un mod diferit de cel al istoriei propriu-zise.
In acelasi timp, Medgidia, orasul de apoi este si un roman puternic, constient de sine insusi, chiar dind dovada, pe alocuri, de o anumita superbie. Ma refer la acele incidente narative de un rafinament aproape exhibitionist, aluzii fantastice repede retrase, titluri de capitole atit de graitoare incit parca fac aluzie la gindirea ordonatoare din spatele textului. Aceste artificii nu predomina totusi, ceea ce salveaza romanul lui Cristian Teodorescu de a deveni o simpla fabula postmoderna cu morala metatextuala, devenita un simplu cliseu. |
|
|
|
|
|
nici un produs
