|
|
 |
|
|
| Cristian TEODORESCU in interviu cu Marius CHIVU, februarie 2010, in Dilemateca |
 Medgidia a devenit, la mine in cap cel putin, un roman dupa primele povestiri pe care le-am scris. Era si preistoria romanului Tainele inimei (cu care are in comun personaje si locul faptei), incit fiecare povestire trebuia sa-si fie suficienta, dar sa si functioneze ca un posibil capitol al intregului. De aici si tensiunile si impresia de rotunjime pe care o provoaca intregul alcatuit din povestiri-capitole. Astfel insa cred ca, stilistic, toate cartile mele isi fac bine treaba, fiecare in felul ei. Medgidia, trebuie sa va dau dreptate, are ceva in plus fata de celelate, dar asta din pricina ca este o carte speciala, si de povestiri, si de roman.
Cartea asta exista in mine de vreo douazeci de ani. Am inceput s-o scriu de-abia cind mi se facuse teama ca lumea din ea ar putea sa dispara din memoria colectiva. Sau ca, mai rar, ar putea fi falsificata de cei care nu i-au cunoscut istoria orala. |
|
| Cristian TEODORESCU, decembrie 2010, in Dilemateca |
| Nu prea m-am gindit pina acum la identitatea mea geoliterara. Despre Romania imi place sa cred ca e o tara mai degraba central-europeana, desi, daca ne cercetam mai cu atentie situarea geografica si culturala, prin ardeleni si banateni sintem hotarit parte a centrului Europei. Prin Moldova, Tara Romaneasca si mai ales prin Dobrogea, sintem mai degraba estici, dar cu aspiratii central-europene. Cind eram tinar, ma socoteam legat de Vest. Dupa ce am trecut de cincizeci de ani, am inceput sa-mi dau seama ca – imi place, nu-mi place (si de multe ori nu-mi place) – sint mai degraba un est-european cu aspiratiuni occidentale. |
|
| Adriana STAN, decembrie 2009, in Dilemateca |
| In literatura noastra prea adesea bonava dupa sclipiciuri artiste sau analitice, Cristian Teodorescu este egal cu sine insusi la viteza senzationala a reportajului. Precis si inefabil, dozindu-si magistral efectele si voalind deznodamintele, scrisul sau transmite scena „in direct”. Mantia neutra, strict anticalofila, a relatarii la imperfect sau perfect simplu e frecvent sfisiata, ca in fata unei audiente cu sufletul la gura, de retorica acuta a prezentului verbal sau a unor improbabile sintagme orale.
Dupa citeva volume de povestiri bune, ni se da, in sfirsit, cu acest roman-serial, masura unui talent veritabil si a unui instinct epic sigur, cum il intuia de mult si Radu G. Teposu. |
|
| Emanuela ILIE, august 2010, in Convorbiri literare |
| In anumite pagini, cartea lui Cristian Teodorescu poate fi astfel citita ca o etnofictiune incipienta, in altele da impresia de meditatie transistorica, dupa cum, in fine, pasaje intregi par a reflecta, ironic, atit la subterfugiile inutile ale indivizilor de a se sustrage malaxorului istoriei, cit si la stratagemele meta- si intertextuale ale instantei auctoriale insesi. Umorul negru si ironia subtire, de cea mai rafinata, nu lipsesc deloc din lumea fictiunii teodoresciene, o lume de trecere, cu o acuta constiinta a limitei, nascuta in zodia frontierei (intre lumi si civilizatii, intre spatii si mentalitati). Chiar si cele mai tensionate, mai tragice momente pe care le traverseaza acest conglomerat uman sunt infuzate cu o doza de ironie supra-textuala, salvatoare: sicriul in care ajung numeroase personaje e numit „ambalajul ultimului drum”, priveghiul lui Ionica de catre Fanica devine „Schimbarea la fata”, dupa moartea lui Constantin Tanase („raposatul admiratiei” lui Haikis) se decreteaza „Doliu la discretie” s.a. Aceasta forma de ironie atasanta, d’accueil („charientism”, ar fi spus Heinrich F. Plett) nu face insa decit sa ne apropie si mai mult de personajele construite in Medgidia… lui Cristian Teodorescu, majoritatea irezistibile In totul, o carte cu adevarat indelebila. |
|
| Simona CHITAN, 9 ianuarie 2010, in Evenimentul zilei |
| Ne putem bucura ca, pe linga volumele din trendul comercial, anul 2009 a adus cel putin doua carti exceptionale pentru literatura romana: Cartea soaptelor, de Varujan Vosganian, si Medgidia, orasul de apoi, de Cristian Teodorescu. |
|
| Cristian Teodorescu in interviu cu Bogdan ROMANIUC, 31 oct-6 nov 2009, in Suplimentul de cultura |
| Ca fiu al raionului Medgidia, cum se numea orasul cu acest nume in copilaria mea, va spun ca aceasta carte nu e o monografie, dar ca scriitor ma vad silit sa recunosc ca nu e decit partial o fictiune. E, adica, orasul de apoi, prin care inteleg o lume care a fost – si din care Medgidia a facut parte – si ceea ce a mai ramas din orasul si din lumea de atunci. Cind am scris prima povestire din cele 103 ale cartii, mi-am dat seama ca voi lasa deoparte toate celelalte proiecte literare ale mele de dragul acestei lumi dinainte care avea toate sansele sa se piarda. Fiinda disparitie ei a fost programata si a reusit 99%, nu numai in Medgidia, ci in majoritatea oraselor mici in care oamenii din lumea veche „au fost disparuti”, bagati in puscarii sau, pur si simplu, metamorfozati in infractori de drept comun, pentru a fi lichidati moralmente. Pentru mine, cartea asta nu e monografia unui oras, ci reconstituirea unei lumi care altfel s-ar fi pierdut. |
|
| Bogdan ROMANIUC, 31 oct-6 nov 2009, in Suplimentul de cultura |
| Am putea spune ca fictiunea este in romanul Medgidia, orasul de apoi doar o „masca” si are rolul de a camufla intimplari si personaje cit se poate de reale, ca viata este una si fictiunea este alta. |
|
| Doru POP, 3 noiembrie 2009, pe http://dorupop.blogspot.com |
| Medgidia, orasul de apoi este un roman care confirma forta lui Teodorescu de a construi lumi imaginare convingatoare si care demonstreaza abilitatea scriitorului de a dezvolta personaje credibile. Ambele calitati sunt semnele clare ale unui romancier stapan pe tehnicile sale. Romanul se adauga seriei de carti care l-au impus pe Teodorescu printre optzecistii ce au confirmat dincolo de marginile estetice ale gruparii. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 3 decembrie 2009, in Observator cultural |
| Daca tot reabiliteaza existentele unor personaje care, pentru alti prozatori, nu se pot ridica la statutul de subiect, Cristian Teodorescu reabiliteaza si Romanul. Romanul ca lume fictionala hiperelaborata, insumind si cele mai (aparent) nesemnificative detalii; si Romanul ca realitate secunda, cu un plus de organicitate fata de cea inconjuratoare. Ingineria textuala e modul si tehnica de procesare, nu scopul ultim al cartii, eventual marcat autoreferential, in maniera „optzecista”. Lumea acestea Medgidii fictionale, dar atit de reale in efectuul ei atent preparat, trebuie sa respire. |
|
| Andrei BODIU, 28 ianuarie 2011, in Romania literara |
| E tragic-comic cum, in Medgidia…, istoria mare se rasfringe asupra comunitatii. Cum evenimentele se succed cu o viteza ce nu are nimic in comun cu viata asezata a comunitatii, oamenii reactioneaza legend marile intimplari ale Istoriei de propria istorie. |
|
|
|
|
|
