|
|
 |
|
|
| Andreea RASUCEANU, 24 iunie 2010, in Observator cultural |
 Romanul e scris intr-un stil ce aminteste formatia de jurnalist a autorului: in enunturi succinte, sintetizatoare, concentrate, de reportaj literar. Notatia precisa e dublata de un soi de ironie tandra, de un umor benefic ce camufleaza dibaci o scriitura uneori nostalgica. O lume ca un furnicar multietnic, in articulatiile ei infime, ne este infatisata ca sub lupa unui microscop, o radiografiere a «Macondo-ului dobrogean» (sintagma ii apartine lui Doru Pop, via Alex Goldis), un Isarlik suspendat intr-un spatiu nedefinit, «nenorocit tirg turcesc» vegheat de pe deal de cartierul turcilor si de stabilimentul «La Chelu», o halta pe unde par sa treaca in graba marile intimplari ale istoriei, in drum spre implinirea lor. Romanul e populat de o multime de personaje de toate etniile: imamul Hassan, dotat cu o intelepciune contagioasa, e sufletul comunitatii turce a orasului, mosierul Caludi, preocupat de (incerte, de altfel) radacini stravechi, Tefik, ce consimte la furtul dupa obicei al fiicei sale Radie, chiar daca protagonistul e un roman, negustorul armean Sarkis, evreul Haikis, prieten al circiumarului Theodorescu, doctorita Lea, inimoasa evreica, muezinul Iusuf, chinuit de un prematur reumatismum, grecul Ioanidis cu Melinda, nevasta habotnica si frigida, si Sandra, fiica voluptuoasa si tacuta ca o tataroaica din acuarelele lui Iser, insasi imaginea erotismului, in uniforma ei de casiera CFR, rusul Grigori si picanta lui nevasta, bulgaroaica Iovanca, fostul primar, Kemal Agi Amet, prezent in naratiune prin intermediul evocarii lui de catre doctorul Tefik – din grija caruia se ridicase in Medgidia o biserica crestina, pentru care mersese la Bucuresti si ceruse bani la guvern. Odata patchwork-ul etnic recuperat, mai sint si strainii trecatori ocazionali prin Medgidia, adusi de diversele contexte istorico-politice: odata cu intrarea romanilor in razboi alaturi de nemti, apoi cu ocupatia rusa, ordinea orasului e zguduita din temelii, iar trecerea soldatilor aduce cu sine felurite drame, mai ales amoroase. Circiuma din gara, proprietatea lui Fanica Theodorescu si centru al microuniversului medgidian, devine astfel un fel de oglinda (gastronomica) a lumii si a istoriei: «restaurantul lui Fanica Theodorescu a facut fata cu bine schimbarii aliantei. De la snitele cu cartofi si rasol cu mustar, pentru nemti, si de la macaroanele pe care le comandau italienii, chelnerul Ion a umplut bucataria circiumii cu hamsii sarate si batog ieftin» (transformind, astfel, venirea rusilor intr-o afacere profitabila). |
|
| Cosmin CIOTLOS, 23 octombrie 2009, in Romania literara |
| Exceptionalul roman Medgidia, orasul de apoi. (Nu ma hazardez, e chiar exceptional. Singurul dubiu pe care l-as avea priveste celalalt termen, referitor la incadrarea in gen. il voi elimina insa si pe acesta imediat.) In definitiv, e vorba despre o istorie de familie care-si trage sevele, pe un interval de nici zece ani, dintr-o istorie asa zicind de manual. Intre ascensiunea legionara si caderea cortinei comuniste, Medgidia continua sa traiasca fascinant. Politicul ii da tircoale, dar de placat nu se placheaza peste mica localitate dobrogeana. Chiar daca nu o data acesta face victime, o anume solutie morala difuza ii supravietuieste laolalta cu protagonistii. |
|
| Alexandru CALINESCU, 23 aprilie 2010, in Suplimentul de Cultura |
| Este un roman de o factura speciala, intrucit e alcatuita dintr-o suita de secvente, de povestiri care se ocupa, fiecare, de diferite personaje si situatii epice, formind un fel de mozaic extreme de bine structurat. Ceea ce e absolut remarcabil in aceasta carte este coerenta ansamblului, coerenta narativa a cartii; destinele personajelor se intretaie, atmosfera din acest oras de provincie e redata cu o autenticitate exceptionala. Cartea se citeste de la un capat la altul cu egala pasiune si participare, nu e nici un moment de plictiseala, nici un moment mort in desfasurarea epica – o lectura, repet, pasionanta, confirmind calitatea unui prozator de prim rang. |
|
| Paul CERNAT, 20-26 octombrie 2009, in 22 |
| Cu o arta necalofila, evenimente si personaje din viata tirgului sint decupate si reproiectate pe pinza vremii ridicand micile povestiri de viata (cu suflu narativ limitat..)la puterea marii Istorii (care respira, amplu, prin ele). Ca si alti optzecisti relansati in ultimul deceniu, autorul decoleaza dinspre explorarea cotidianului marunt catre asumarea dramelor memoriei colective. Atmosfera se institutie firesc, fara poetizari,, prin exactitatea robusta a acestor povestiri narrate de o voce comunitara, cu treceri savuroase de la prezentul continuu la imperfect sau perfectul compus. Nu e lipsit de semnificatie intr-un plan de adincime nici faptul ca Theodorescu fusese, inainte de a ajunge la Medgidia, artist-fotograf, o indeletnicire pe care n-o abandoneaza si prin care „fixeaza” memoria lumii din jur. |
|
| Dragos C, 19 februarie 2010, pe http://chestiilivresti.blogspot.com |
| Dar scriitorul Cristian Teodorescu scrie extraordinar! Fata de ce-am citit in ultima vreme, scrisul lui Teodorescu e... n-am cuvinte. Poate Zilele regelui l-ar egala stilistic. Mesajul cartii pentru mine - birfa romaneasca scrisa bine se face capodopera. Si oare-a scris cristian teodorescu capodopera sa? Eu asa as zice! Si mai zic ca el poate nici nu stie. |
|
| Marius CHIVU, 19 decembrie 2009, in Adevarul literar si artisitc |
| Arta de prozator realist a lui Cristian Teodorescu atinge in aceasta carte rafinamentul suprem. Miza docu-fictionala, constructia narativa inedita si stilistica impecabila (economia de mijloace cu care sunt scrise aceste proze este perfecta) fac din „Medgidia, orasul de apoi“ cea mai buna carte de pină acum a lui Cristian Teodorescu si, la concurenţa cu Cartea soaptelor a lui Varujan Vosganian, cel mai bun volum de proza al anului. |
|
| Marius CHIVU, 12-18 noiembrie 2009, in Dilema veche |
| Cu Medgidia, orasul de apoi, Cristian Teodorescu se intoarce in timp, in anii ’40, intr-un orasel de provincie si, ca niciodata, nu atit mediul, altfel foarte bine surprins, ci istoria este suprapersonajul celor peste o suta de povestiri ce alcatuiesc impreuna o fictiune micromonografica coerenta si unitara pe care autorul insusi o numeste roman. |
|
| Bogdan ODAGESCU, 11 octombrie 2010, in revista Echinox |
| Cristian Teodorescu are intr-adevar un talent remarcabil in a negocia distanta fata de text, fluenta narativa si registrele, in ideea in care este imposibil sa gasesti slabiciuni de constructie, romanul fiind unul matur din foarte multe puncte de vedere. Daca plusam si cu faptul ca lectura e functionala pe mai multe nivele, putind foarte bine folosi istoria, violenta, distopia, tragicul, tragi-comicul, sensibilitatea subiectului, constructia narativa, povestea, stilul, melancolia, devenirea ori cine stie citi alti topoi si gaselnite ca potentiale chei de lectura, nu sintem departe de a concluziona ca ne aflam, intr-adevar, in fata unui roman foarte bun. |
|
|
|
|
|
