|
|
 |
|
|
| Serban AXINTE, nr. 118/ 2007, in Tribuna |
 Tin sa afirm inca de la inceput ca poezia lui O. Nimigean este, in opinia mea, forma cea mai complexa, cea mai rafinata si, in acelasi timp, cea mai seducatoare la care a ajuns lirica romaneasca dupa iesirea din «intunecatul deceniu literar noua» (ma refer la cei ce au debutat dupa 1990). |
|
| Alina HORDILA, februarie-martie 200, in aLtitudini |
| Orice fel de poezie ar scrie, deasupra parodiei si mimetismului sta o atitudine constanta fata de sine. O. Nimigean nu tradeaza lucrurile in care crede chiar daca, uneori, revolta scoasa la lumina blameaza oamenii – pe cei care traiesc ca insectele – si aseaza in loc, implicit, cartile. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 28 mai 2008, in Evenimentul zilei |
| Cu aceeasi dexteritate si un anume histrionism, autorul «nouazecist» se manifesta in registrul argotic si in cel intelectualizat, in versuri polemice, dure, sfichiuitoare sau in poeme pline de gingasii masculine. Scrisorile catre Emil Brumaru, diseminate in mod controlat in sumarul volumului, incep fastidios, pentru a capata apoi ceva din naturaletea discursiva si confesiva a magistrului. In ele, O. Nimigean abordeaza direct si discuta pe larg nu numai propriile modalitati de poetizare, ci si perspectivele poeziei insesi, intr-o epoca de alexandrinism, subtiere morala si uscaciune spirituala. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 23 mai 2008, in Romania literara |
| E un volum excelent, de maturitate reflexiva si creativa, un poligon de incercari in maniere diverse (specialitatea lui O. Nimigean), dar totodata o arta poetica elaborata si desfasurata. Autorul a fost de la bun inceput un teoretician al poeziei pe care o scrie, o instanta cerebrala, critica, dublind-o frecvent pe cea lirica. |
|
| Pagina anterioara | | 1 | | Pagina urmatoare |
|
|
|
