|
|
 |
|
|
| Valentin DEREVLEAN, martie 2008, in Cuvantul |
 Omul negru este un roman neasteptat de bine scris. Sigur pe el, autorul ofera o proza fluenta, inchegata, cu vibratii in ton, dar si in tempo. Mai degraba un roman despre postmodernitate si melanjul pe care il ofera acest spatiu, decit o scriere postmoderna. Insa un roman care isi situeaza tematica undeva la polul opus al celebrului Un homme qui dort al lui Georges Perec, scris lejer, fara anxietate si fara o etalare «deschisa» a influentei suferite. Un roman, daca e sa-l citam pe Vighi, «despre cum e sa fii singur in postmodernitate». |
|
| Rita CHIRIAN, 5 iunie 2008, in Cultura |
| Enuntul dinamic, notatia sigura, fulguranta constatativa, obiectivizarea care anima uneori de o flagelare caustica si demascatoare sint accentele definitorii ale prozei lui Tudor Cretu. Personajul sau, construit meticulos si cu inteligenta pina la un punct, pentru a fi jugulat de o aditie demonstrativa de evenimente in cea de-a doua jumatate a romanului, reuseste sa se singularizeze; daca destinul sau absurd este o consecutie a retardului emotional si a inapetentei pentru o realitate care nu cunoaste indurare si care nu te intreaba nici macar daca stii sa-ti faci singur nodul la cravata. Cu toate acestea, Omul negru ramine o replica autohtona, desi friabila, a romanelor occidentale despre insurectia interioara care demasca ilogismul social. |
|
| Daniel VIGHI, 28 martie 2008, in Orizont |
| Ceea ce pentru lumea obisnuita este iluzie, reverie amagitoare si inconsistenta devine in romanul lui Tudor Cretu realitate si reper existential. Substanta romanului, una dintre ele, pare a fi aceasta: rasturnarea iluziei in realitate, pe de o parte, si risipirea realului in iluzoriu, de cealalta. |
|
| Pagina anterioara | | 1 | | Pagina urmatoare |
|
|
|
