|
|
 |
|
|
| Florea MIU, nr.7, iulie 2010, in Ramuri |
 Este o poezie eliberata de servituti, care se prezinta asa cum este, fara a se farda in fata oglinzii inaintea plecarii de acasa; care isi pune de o parte cravata si costumul, preferind tinuta lejera, miscarile largi, dezinvolte, atitudinea detasat-zeflemista. |
|
| Stefan MANASIA, noiembrie 2010, in Romania culturala |
| Departe de a-si fi construit un profil de supererou (ca Ianus sau Sociu sau Vladareanu, la tinerete), M. Dutescu scrie numai o poezie simpla, adevarata, epurata de multe din stridentele contingentului 2000, probabil cea mai adevarata din cartile legale inca, tiparite in ultimii 2-3 ani. |
|
| Aura MARU , martie 2011, in Poesis International, nr. 5 |
| Cea ce particularizeaza aceasta poetica nu e naratiunea in sine, relatata de „narator” (in fond, „filmul” e stiut de „multi copii”), ci mai degraba consecventa cu care poetica atasata naratiunii e construita, iar, mai apoi, subminata si depasita, totul chiar in fata cititorului. Autenticitatea poeziei lui dutescu vine din faptul ca mimeaza ritmul firesc al introspectiei si al retrospectiei care presupune uitare si deformare („filmul” e totodata „vechi si zgiriat”), apoi reconstituire. Nu biografismul, ci administrarea lui la vedere, nu omniscienta si omogenitatea discursului, ci developarea mecanismelor interne ale constiintei (poetica, narativa si autoreferentiala in acelasi timp). |
|
| Gabriel DALIS , martie 2011, in Poesis International, nr. 5 |
Lipsa unitatii este marele atu al acestei carti intrucit tocmai aici se regasesc multiplele perspective pe care le deschide din mijlocul paginilor ei si care urmaresc intr-un decupaj realist al vietii, cutremuratoare si empatice structuri lirice. Cotidianul devine epurat si inteligent, stiinta construirii unui text percuteaza ca o bataie puternica a unui muschi incordat, de la primul la ultimul vers din carte.
O alta calitate a textelor este emotia, metabolizind lent structuri afective, romantice, nu romantioase, care nu-si pierd calitatea de a fi poezie de cea mai buna calitate. m.dutescu reuseste cel mai bun debut al acestui an |
|
| Constantin BUICIUC, aprilie 2011, in Actualitatea literara nr. 7 |
| Volumul si toata bucuria acelor ani tristi de M. Dutescu a obtinut premiul pentru poezie la concursul national de debut al Editurii Cartea Romaneasca din Bucuresti, pentru anul 2009. (...) El contine, cum s-a observat deja, poezie minimalista, plina de claritate si de realitate. Realitatea inunda poemul si se revarsa peste margini, impingind textul spre un epic apasat.
Inecat in limbajul e-mailului, mesajul final al poetului este unul de cucerire a realului prin iubire si prin perpetuarea speciei. Ramine insa si senzatia – valabila pentru toata poezia minimalista a inceputului de mileniu – ca realul, treptat, tenace, sigur, il cucereste pe poet. Eul liric, ingropat temeinic in real, isi lanseaza mereu mesajul – subtire, firav, dar persistent, ca o respirare. |
|
| Iulia IARCA, 9 iulie 2010, in Romania literara |
| M. Dutescu mizeaza destul de mult pe empatia cititorulu. Si nu fara un succes frumusel in aces sens. Eroul (pentru ca schema narativa continuta in poeme ne permite sa vorbim despre instanta personajului principal) creste sub ochii nostri, ni se destainuie ca unui jurnal adolescentin. Ii vedem ascendentii incolonati regulamentar in descrieri ludice, pentru ca, mai apoi, ei sa dea lumii omul care traieste si pune pe versuri «toata bucuria acelor ani tristi». |
|
| Cosmina MOROSAN, 5 noiembrie 2010, in Echinox |
| Forta poemelor lui Mihai Dutescu vine odata cu tenacitatea, acuitatea tehnica cu care acesta stie sa-si managerieze instantaneele propriei istorii. Alarma e declansata insa de aceasta curatenie stilistica, lipsita de orice malformatie tropica. Lejeritatea si completitudinea vocii genereaza un soi de autosuficienta care aroga o implicita familiaritate in raport cu cititorul. Octavian Soviany vorbea la un moment dat despre poezia «omului normal» (referindu-se la textele lui Vlad Moldovan care, spre deosebire de Mihai Dutescu, lanseaza o pluritate de sisteme expresive, fiecare poem al «blank-ului» -ca o serie de arte poetice- devenind un teritoriu al potentialului emotional), referindu-se si la aceasta tendinta a scriitorului contemporan de a transforma «orice-ul» in resursa poetica. Mihai Dutescu traseaza o diagrama clara: copilaria marcata de figura solida a tatalui si pasele violente intre nostalgie si neputinta de a mai pune lucrurile in relatie. |
|
| Cristina ISPAS, 25 noiembrie 2010, in Observator cultural |
| Chiar daca experientele de la baza poemului sint strict personale, volumul putind fi descris, la un nivel superficial, si ca o inseriere sau compilatie de evenimente biografice, aerul lor e, totusi, unul comun generatiei, etapele inventariate putind fi usor investite cu valoare de reper, dupa cum autorul insusi se arata constient: «acesta e un film simplu/ vechi si zgiriat/ pe care – sint sigur – il stiu multi copii». Evident, schema in sine, rabatata pe trei segmente de virsta – copilaria la tara, adolescenta in micul tirg de provincie si primii ani ai maturitatii in singuratatea de inceput de mileniu a Capitalei –, nu poate fi uzitata ca sablon biografic pentru fiecare dintre douamiisti. Daca, de exemplu, in cazul meu, incepind cu anul de nastere – 1979 – si terminind cu oraselul (totusi altul) din sudul României, se suprapune perfect, altii vor ridica din umeri, desi e imposibil sa nu fi avut acestia macar un exemplu asemanator prin apropiere etc. In acest sens, traseul pe care il parcurge Mihai Dutescu, cronologic si cu atentia incordata sa nu-i scape prea multe dintre acele elemente sau marci relevante pentru peisajul social vizat, este unul «ideal», exponential. […]
Un debut nu bun, ci foarte bun, ratind, totusi, din pacate, mai mult pe prima decit pe ultima suta, excelenta. |
|
| m. dutescu, 21 iunie 2010, pe www.psychologies.ro |
| Cartea mea se cheama „si toata bucuria acelor ani tristi” si contine texte foarte personale, despre mine si oamenii din jurul meu. De la parinti si bunici, pana la colegii de job. Poeme simple si clare, realiste, infiorator de realiste uneori – ca si cand ar fi orice altceva, dar nu poezie. |
|
| Laurentiu MALOMFALEAN, 2011, in Vatra, nr. 3-4 |
| Rezultatul e un volum pina la un punct fluent, pe care il tine laolalta un adevarat complex paternal, specific de altfel momentului douamii(zeci)st; pierderea tatalui in persoana sau doar ca prezenta acolo, in spatele tau, ca sprijin existential – siguranta, fundatie sau doar idee caracteriala – coaguleaza si determina fara drept de apel intregul imaginar al acestei poezii. |
|
|
|
|
|
