|
|
 |
|
|
| Gabriela GHEORGHISOR, mai 2009, in Dilemateca |
 Roman experimentalist, construit cu mortarul teoriei textualiste, Sindromul de panica in Orasul Luminilor proiecteaza, in ciuda excrescentelor discursive si a articulatiilor transparente, pe alocuri friabile, o viziune sumbra asupra paradisului parizian al Literelor. Aceasta demitizare simbolica trage insa un semnal de alarma care priveste, in general, practica proliferanta a scrisului si destinul nefast al cartilor fara cititori. |
|
| Loredana OPARIUC, iunie-iulie 2009, in Timpul |
| In esenta, ultima scriere a lui Visniec este o confesiune mascata despre singuratate si comunicarea mistificata, despre impasul in care poate ajunge constiinta unui scriitor care nu-si mai crediteaza cuvintele dar, paradoxal, nu-si poate exprima neputinta. O meditatie a naratorului merita amintita in acest sens: “Limbajul este, pina la urma, modul in care ne imbracam pentru a fi vizibili unii fata de altii. Cine tace ramine vesnic invizibil.” |
|
| Elena CRASOVAN, iunie 2009, in Dilemateca |
| Lectura este antrenanta si, intre risul amar si reflectia grava, ramine aventura intilnirii cu un autor mereu surprinzator, indiferent de genurile abordate, desi devenit si el personaj prin hipermediatizare, pentru care «singurul lucru pe care trebuie sa-l asteptam de la o carte sau de la o piesa este placerea pe care ni le-au procurat atunci cind le-am scris». |
|
| Matei VISNIEC in interviu cu Cristiana GAVRILA, 9 iunie 2009, pe www.timeoutbucuresti.ro |
| Nu cred ca romanul meu este uşor de dramatizat. Sunt curios daca intr-o buna zi cineva va fi interesat de aceasta experienţa. Nu m-am gindit ca ar putea deveni o piesa de teatru. Sigur, orice poate fi dramatizat pina la urma, dar limbajul romanesc e altul decit cel dramatic, decit limbajul teatrului. Am scris acest roman pentru ca aveam de spus ceva ce nu putea trece decit in forma romanului, nu putea fi exprimat decit sub forma de roman. |
|
| Horia GARBEA, 30 martie 2009, in Saptamana financiara |
| Perspectiva e variabila, uneori autorul abandoneaza persoana intii si putem crede ca uzeaza de trucuri postmoderne sau ca, pur si simplu, nu e preocupat de o viziune unitara, scriind liber si de placere, fara griji dinspre partea constructiei. Si ca volum memorialistic, si ca proza, si ca document asupra lumii scriitorilor estici emigrati, textul lui Matei Visniec e inteligent si cel putin agreabil. |
|
| Matei VISNIEC in interviu cu Alina PURCARU, 3 mai 2009, in Cotidianul |
| De la bun inceput am vrut sa abordez tema fantasmelor culturale. Deci nu a fantasmelor erotice (despre care s-au scris munti de carti), nu a fantasmelor politice, nu a fantasmelor profesionale… De fapt, traiesc de peste 20 de ani intr-un oras, Parisul, care este prin excelenta unul al fantasmelor. Oricine vine la Paris pentru prima data are deja in minte "un plan al prioritatilor emotionale": unii se duc intii si intii la Turnul Eiffel, altii la catedrala Notre-Dame, altii se duc inainte de toate pe urmele impresionistilor in Montmartre, altii fug intii la Luvru… Cine nu a fantasmat asupra Parisului? Fiecare are in minte un Paris al sau, populat de personaje literare si artistice. Cind un iubitor al literaturii si al artelor trece prin Montparnasse, el se gindeste aproape instinctiv la Sartre, Modigliani etc., ii vede aproape pe toti acesti artisti, ca pe niste fantome, pe terasele cafenelelor… Eu insumi am umblat ani si ani de zile prin Paris obsedat de aceste "fantome", de toate aceste personaje devenite mitologice…
Fantasmele nostre culturale sint deci in continuu decalaj cu realitatea, iata unul dintre punctele de plecare ale romanului, care este chiar un punct de plecare autobiografic… In rest, ar insemna sa mint spunind ca am cautat efecte deosebite amestecind autobiografia cu fictiunea. Procedeul este vechi de cind lumea, am recurs si eu la el, pentru ca mi-a conferit o mare libertate de miscare intre lumea interioara si cea exterioara. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 28 aprilie 2009, in Bucurestiul cultural |
| Cu inteligenta, umor fin, o anumita tusa bucovinean-nostalgica si o adevarata virtuozitate in schimbarea planurilor narative, Matei Visniec reuseste la rindul lui, prin acest roman admirabil, sa reconditioneze creativ ce se mai poate reconditiona din redundantul nostru textualism prozastic. |
|
| Cosmin CIOTLOS, 27 februarie 2009, in Romania literara |
| Sindromul de panica in Orasul Luminilor e o grozava utopie a stilului si o exemplara antiutopie a cartii. Unde, prin amindoua, Visniec nu uita sa-si inteleaga, printre altele, beckettian, propria literatura, de la poemul Corabia la romanul Cafeneaua Pas-Parol. |
|
| Tania RADU, 24-30 martie 2009, in revista 22 |
| Rafinat, poetic, plin de umor si de distanta autoironica, simplu si sofisticat in acelasi timp, Sindromul de panica in Orasul Luminilor poarta la vedere insemnele caracteristice autorului… |
|
| Ioana VIGHI , 22 mai 2011, pe boomlit.com |
Parisul lui Visniec e un fel de Mecca – locul spre care pseudo-artistii merg in pelerinaj cu speranta ultimei salvari. Artistii sateliti se retrag intr-o cafenea numita Saint Metard (i-as zice spatiu izomorf) si il asteapta in fiecare zi pe casapul suprem care nu se sfieste sa-i si bata pe bietii diletanti in numele literaturii. Acolo, oameni normali, luati pe sus de pe strada, devin personajele acestor indivizi numiti scriitori.
Apoi apar in peisaj carnetelele verzulii in care literatura e ca o notatie spontana, un rezultat al observatiei scormonitoare a unui autor indragostit de potentialul cuvintelor. Revival of dadaism, asa dupa cum profeteste Cambreleng. Aflam ca literatura e in strada. Literatura e in semnele de circulatie, in pancartele de pe blocuri, in afise, in reclame. Literatura e in orice lucru pe linga care trecem zilnic, fara sa ne pese. Adunate toate la un loc reformeaza ideea de literatura si de arta. Genul acesta de scriitura vine ca o revelatie. |
|
|
|
|
|
