|
|
 |
|
|
| Ovidiu PECICAN, nr. 5 (240), 2010, in Apostrof |
 Socotesc ca, tocmai prin modul cum face din timpul amintirii si, respectiv, din cel al trairii imediate adevaratii protagonisti ai aventurii povestioare, Stalin cu sapa-nainte devine romanul cel mai interesant al lui Radu Tuculescu. |
|
| Raluca DUNA, nr. 257, 2010, in Observator cultural |
| Miza politica a cartii se insinueaza de la inceput in roman, al treilea micronucleu sau «moment» narativ explicind titlul si introducindu-ne in «epoca». Pe vremea cind naratorul se indeletnicea cu cartile de colorat, afla, de la piticii din aparatul de radio, ca «Murise un om pe care-l chema Stalin». In onoarea acestei morti ce parea importanta, pustiul nostru e brusc inspirat, in plina strada, si emite prima sa compozitie poetico-muzicala: «Stalin, cu sapa-nainte! Trece vesel printre morminte!», motiv pentru care si primeste o neasteptata scatoalca de la mama ingrozita. Fara sa aiba o insemnatate politica majora, sa ne dezvaluie ceva extraordinar despre momentul respectiv, scena reuseste sa redea foarte plastic modul in care o asemenea istorie era traita de un copil. |
|
| Marius MIHET, aprilie 20, in Familia |
Nu sint multi scriitori care au talentul reinventarii de la o carte la alta. Radu Tuculescu are un asemenea sistem, iar Stalin, cu sapa-nainte confirma aceasta ambitie. Romanul este deopotriva o cronica secventiala a copilariei in comunism si o confesiune despre neputintele unei actualitati degradante in era libertatii.
Radu Tuculescu scrie una dintre cele mai frumoase elegii dedicate tatalui si copilariei. O istorie a simulacrelor unei istorii fatidice din care se naste gindirea apocaliptica. Stalin, cu sapa-nainte este marturia unei realitati evanescente in care spectrele singuratatii cistiga pariul cu istoria de ieri si de azi. Dintotdeauna. Un roman clasic pentru literatura mitteleuropeana. |
|
| Mariu CHIVU, 25 iunie-1 iulie 200, in Dilema veche |
| Pe cit de prolific, pe atit de discret este mureseanul Radu Tuculescu, un dramaturg si un prozator interesant, mult mai bun decit altii care au deja o cota critica, un scriitor care nu s-a bucurat de atentia pe care o merita talentul sau. |
|
| Cristina BALINTE, 25 iunie 2009, in Cultura |
| Stalin, cu sapa-nainte este deranjant la citit. Nu si de citit, iar curajosii vor avea recompense dintre cele mai fericite si asteptate: stilul ultra-masurat, in sistem de compozitie muzicala; aliniamentele de felurite povestiri, unele amuzante, altele dureroase, din care se alcatuieste fictional o viata, in timp ce lumea din jur se schimba, modificindu-se comportamental; personajele si situatiile aflate in circulatie obligatorie prin proza lui Tuculescu – tiganci senzuale si furtunoase, lautarul indracit cu scripca lui nebuna, scalda in lumina lunii, estetica prepararii miraculoase a bucatelor banale; atmosfera de basm din imediata apropiere, catre care nu trebuie decit sa intinzi un deget de imaginatie si ea te va impresura din toate directiile; tragismul al carui gust amar se atenueaza prin episoade entuziasmante in privinta scrisului de calitate. |
|
| Doru-Ioan RUS, 25 august 2010, in Observator cultural, nr. 281 |
| Inpiratia vine si... pleaca dupa cum o taie capul. Nu ma bazez, intotdeauna, pe ea... Am carnetele in care-mi notez una, alta. Replici, situatii, povesti auzite ori vazute... Eu am fost obisnuit cu studiul la vioara. Din clasa a cincea. Am facut scoala germana, dar, in paralel, invatam vioara. La Reghin, acasa, pe vremea cind orasul era plin de sasi. Am urmat Liceul de muzica (12 clase), apoi cinci (!) ani de conservator, sectia vioara. Saptesprezece ani de vioara! Daca nu studiam, zilnic, citeva ore, nu puteam interpreta nimic, nici macar o sonata de Haendel... Dar studiul zilnic nu prea seamana cu... inspiratia. Asta nu inseamna ca scriu zilnic... chiar daca mi-ar placea. Inseamna doar ca... nu astept «inspiratia» ca sa scriu. Ma gindesc mult la «subiect» inainte de a incepe. Apoi, cind mi-e cit de cit clar, purced la scris. Intotdeauna cu pixul! Intr-un caiet, doar pe pagina dreapta, stinga ramine pentru corectura. Apar personajele, se complica subiectul... Apar personaje la care nici nu m-am gindit, rasturnari de situatii, noi intimplari... A scrie proza nu inseamna sa rezolvi o problema de matematica ori sa «demonstrezi» cine stie ce teorie, mai mult ori mai putin originala. Proza «tezista» imi repugna. De fapt, ma plictiseste de moarte. E fada si seaca mai dihai decit o bucata de iasca. |
|
| Tudorel URIAN, 24 iulie 2009, in Romania literara |
| Inteligent, sensibil, original, inovator, mereu atent la zgomotele lumii in care traieste, excelent constructor narativ (singele textualist apa nu se face), Radu Tuculescu este unul dintre prozatorii foarte importanti de astazi. Romanul sau, Stalin, cu sapa-nainte, o dovedeste fara putinta de tagada. (...) Cu siguranta locul sau in proza romaneasca de dupa caderea comunismului ar trebui reevaluat. |
|
| Paul CERNAT, 13-20 august 2009, in Observator Cultural |
| Dincolo de orice trucuri narative, performanta lui Radu Tuculescu sta totusi in stiinta dozajului, in capacitatea de a imprima naturalete, autenticitate si carnatie epica unei naratiuni care-si are logica proprie. Simetriile, coincidentele sint verosimile si, inregistrate en passant de un narator lucid, par regizate de o instanta „transcendenta”. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 1 iulie 2009, in Evenimentul zilei |
| Romancierul intra in pielea protagonistului si acesta reintra in profilul copilului care a fost. Finalul complet neasteptat, frisonant, cade ca o ghilotina peste un roman excelent, produs al unui profesionist. |
|
| Pagina anterioara | | 1 | | Pagina urmatoare |
|
|
|
