|
|
 |
|
|
| Diana EVANTIA BARCA, septembrie 2011, pe CatchyZone.ro |
 Am plecat cu gindul de a scrie o carte, inainte de a ajunge acolo stiam ca o voi scrie, nu stiam exact ce va cuprinde, pentru ca ea depindea de traire, asa ca nu stiam daca va fi roman – puteam gasi o poveste interesanta a unor bastinasi pe care s-o integrez intr-o carte de fictiune cu baza documentara de la fata locului (cel mai probabil asa credeam ca va functiona, stiam ca va avea titlul Ultimul canibal de acasa) ori puteam gasi noi variante, o combinatie intre realitate si fictiune. Nu m-am asteptat ca trairea sa fie atit de diferita de ceea ce cunoscusem eu, incit sa nu fie nevoie sa introduc nici un dram de fictiune, sa pot sa las adevarul sa devina o carte interesanta. |
|
| Hanna BOTA in dialog cu Alina BAISAN, noiembrie 2011, in revista ELLE |
| Prima dorinta care m-a pus pe drum a fost sa scriu o carte despre inchisorile pe care ni le facem noi insine. Am observat ca toata lumea traieste intr-o cusca pe care si-o cladeste singur si in care se simte in siguranta. Am vrut sa scriu o carte despre trairea mea limitata, intr-un spatiu nemarginit. |
|
| Cristina PUTAN, martie 2012, pe www.cristinatm.net |
| Va recomand sa cititi cartea Hannei Bota, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog. Cred ca fiecare dintre noi va descoperi lucruri noi despre sine, nu doar o civilizatie uitata intr-o margine de harta, la S-E de Australia. Uneori poate e bine sa ne oprim putin din alergat, sa ne tragem sufletul si sa vedem exact dupa ce fugim ca apucatii in fiecare zi. |
|
| Stefan CIONOFF, aprilie 2012, in Revista Vip |
Reputata specialista in antropologie si, deopotriva, poeta si prozatoarea cotate la bursa scrisului care s-au sustinut sub semnul unei admirabile profesiuni de credinta: „Ma uimeste omul, de aceea il tot caut, il adulmec in trairile specifice”. Cu totul noua si curajoasa este imaginea pe care (Hanna Bota) ne-o ofera despre acesti semeni despre care, inca, avem o parere intunecata si, poate, nedreapta...
Carte despre o lume care se stinge nestiuta si despre o alta care inca nu s-a nascut, Ultimul canibal este jurnalul unui antropolog si, mai ales, romanul unei aventuri unice, tulburatoare, care pastreaza, inca, atitea pagini nescrise. |
|
| Hanna BOTA in interviu cu Alina PURCARU, 9 aprilie 2012, pe bookaholic.ro |
Mie imi place sa scriu, scriind retraiam, imi explicam, cautam ințelesuri, se nasteau intrebari si aveam cai deschise pentru noi cautari. Era darea de seama a celor traite, asa ca nu insemna efort, era una din bucuriile evenimentului Vanuatu. Asa a fost si scrierea cartii, acasa, pe baza insemnarilor, scriind si rescriind am trait de 2-3 ori evenimentele, asta m-a imbogatit, mi-a fixat definitiv trairea. De-acum (sint pe punctul de a marturisi un secret) mi-e foarte greu sa deosebesc evenimentul in sine, nud, de incarcatura imprumutata prin propria-mi interpretare, data prin scris, prin formulare, prin fixare in cuvinte, prin transmitere verbala sau cum o mai fi, incit sa nu ma acuze nimeni daca sint subiectiva, o recunosc inainte de a fi acuzata, chiar asa si incep cartea, recunoscind gradul de subiectivitate a unui astfel de demers.
(...) De fapt voiam sa transmit ce am intilnit eu, ce am inteles eu, ce mi s-a parut mie important, crezind ca cititorii si ascultatorii vor vedea prin ochii mei si vor trage propriile concluzii. |
|
| Cristian TEODORESCU, 7 noiembrie 2011, in Catavencii |
| Un jurnal de calatorie in Vanuatu, arhipelagul de la capatul lumii. Ultimul canibal de acolo nu mai e. Hanna Bota n-a intilnit in arhipelagul din Pacificul de Sud decit urmasi ai canibalilor. Si a scris o carte in 84 de capitole despre expeditia ei si despre viata si obiceiurile localnicilor. O expeditie care a inceput a doua zi dupa ce arhipelagul a trecut printr-un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, care era cit pe-aci sa fie urmat de un tsunami. |
|
| Maria CAPELOS, 6 octombrie 2011, in Romania libera |
| Licentiata in teologie si filologie, doctorand in antropologie culturala, Hanna Bota ne propune in Ultimul canibal o calatorie extraordinara intr-o lume in care putini au ajuns. Scriitoarea a petrecut o luna in mijlocul bastinasilor din Arhipelagul Vanuatu. A trait alaturi de nepotii canibalilor, in colibe de frunze si bambus, s-a hranit cu bucatele lor, a aplaudat cintecele si dansurile lor, a locuit singura printre ei, fara a avea in preajma oameni albi, si a legat prietenii pe viata. I-au fost dezvaluite rituri si practici ceremoniale, obiecte-tabu, pietre sfinte, legende sau pur si simplu povesti de viata. Pe care ea le da mai departe, noua, celor interesati. |
|
| Hanna BOTA in dialog cu Andra ROTARU, 6 noiembrie 2011, pe AgentiadeCarte.ro |
| De fapt, desi cartea are ca subtitlu „jurnal de antropolog”, genul nu este exact ce se anunta, nu scriu ceea ce se intimpla zi de zi, cartea s-a scris altfel: am notat in caiete tot ceea ce traiam, aveam dupa mine tot timpul caietul pentru notite, insemnam oriunde gaseam un pic de ragaz, pe cimp, pe malul Pacificului, cind mi se povestea un mit scoteam iute caietul, la lumina lanternei seara in coliba, linga focul celor care coceau cina etc. Dupa ce m-am intors, am lasat sa treaca vreo 6 luni ca experienta sa se aseze, intre timp am recitit si regasit o serie de texte ale specialistilor si celor care au studiat fenomenul. Cind am inceput sa scriu cartea pot sa fac anticipari, sar de la o zi la alta daca tema se repeta, interpretez, explic trairile mele vizavi de comportamentul lor, hermeneutica miturilor si riturilor devine un punct de atractie pentru mine. |
|
| Hanna BOTA, 3 aprilie 2012, pe www.transilvanialook.ro |
| Am vrut sa ajung la capatul lumii, la polul opus al civilizatiei occidentale – la oamenii care au parcurs cea mai mica distanta a dezvoltarii lor in ceea ce priveste intelegerea lumii. |
|
| Hanna BOTA in dialog cu Valentin ANGHEL, 29 septembrie 2011, |
Ultimul canibal sintem noi, adica civilizatia occidentala, invaziva, globalizatoare, gata sa inghitim orice cultura minora pentru a ne transmite propriile valori, prea putin intelegind ca si alte culturi au valorile lor, care s-ar putea sa nu fie mai bune sau mai rele, ci pur si simplu diferite. Acest „altele” nu reusim sa acceptam, pentru ca Occidentul isi aroga dreptul de a conduce lumea, de a-si gasi piata de desfacere pentru produsele fabicate in cantitati mai mari decit s-ar putea consuma in mod echilibrat. Cartea doar sugereaza acest ultim canibal devorator de culturi; ideea era de a pune fata in fata pe antropofagul ritual, care abia de o generatie a renuntat la acest ritual ce-i asigura supravietuirea sociala, cu cel civilizat, dar care nu recunoaste in Celalalt un semen de-al sau, ci un subdezvoltat care trebuie civilizat.
(...) Si nu doar notiunea de civilizatie o recunosti ca fiind relativa, ci si conceptiile despre ce merita si ce nu, despre sensul vietii, despre valoarea lucrurilor spirituale, relationale, de suflet, dincolo de confortul material dupa care sintem noi inhamati sa alergam. Dar am descoperit si frici, ale lor si ale noastre, gesturi arbitrare, o societate inegala in profunzimea ei, avida dupa lucrurile noastre pe care le fluturam pe dinainte, desi ei nu le pot nici produce, nici procura, pentru ca nu au un cult al muncii; cultul lor e, in primul rind, unul al relatiilor si pozitionarii in societate si in supranatural prin ele. |
|
|
|
|
|
