Editia a III-a, definitiva
Dupa ce, timp de aproape doua decenii, numele, creatia literara si opiniile culturale, politice sau civice ale lui Dumitru Tepeneag au fost inaccesibile publicului din Romania (fiind vorba de singurul scriitor caruia regimul Ceausescu, retragindu-i cetatenia prin decret, i-a impus exilarea), incomodul autor a revenit „in forta“, din 1990, in literatura nationala si pe scena publica romaneasca. Prozator de o incontestabila originalitate, teoretician, alaturi de Leonid Dimov, al curentului literar numit onirism estetic (sau onirism structural), adevarat „caid“ al „Grupului oniric“, animator al luarilor de pozitie antitotalitare (in perioada de dinainte de exilare) si polemist incorigibil, nealiniat si „tepos“ (in perioada postdecembrista), Dumitru Tepeneag e, sub mai multe raporturi, o figura aparte. De la onirismul „pur si dur“ al anilor saizeci si pina la „textualismul“ anilor saptezeci ori la postmodernismul anilor nouazeci, scrisul lui s-a innoit neincetat, fara rupturi radicale si fara abjurari estetice.
„Nu adevarul ca eveniment comunicat, (…) nu asta conteaza, ci tensiunea care se stabileste in acest efort pe care il face artistul pentru a-si armoniza fiinta lui cu societatea din care face parte; aceasta dorinta de-a fi tu insuti, intreg si armonios, indiferent de niste riscuri trecatoare si stupide; tensiunea asta, in care nu mai e loc pentru frica si nici timp pentru tentatii materiale. Febra asta... Febra asta naste ceea ce se cheama arta. E simplu, nu?“ (Dumitru Tepeneag)
|
