|
|
 |
|
|
„Scrisa cu patima amanuntului si aproape cu superstitia de a nu lasa neinregistrata in sentiment nici o ipostaza vegetala sau nici un obiect vegetal, poezia lui Ion Horea izbuteste in finalitatea ei sa inalte un ansamblu echilibrat si armonios, de natura apolinica, iar nu dionisiaca, asa cum ar parea la prima vedere. Patima amanuntului, cum spuneam, se structureaza lent, prin acumulari succesive de obiecte, si ea contine intr-adevar ceva din gustul ritualurilor si din feeriile dionisiace, dar tonalitatea poemelor are acea verticalitate a scoartelor oltenesti menite prin forta culorii si stilizarea riguroasa a desenului sa impodobeasca deopotriva si zidul odaii de musafiri, dar si altarul unei biserici…” (Nichita Stanescu)
„Pentru Ion Horea, satul este adevarata sa Roma. Toate drumurile duc de aceea spre el. Oricat de departe ar rataci cu gindul, de oriunde poetul se intoarce – poezia sa fiind prin definitie o continua intoarcere in timp si spatiu – acolo, la locul stiut. Chiar si din cosmos… Tirania satului care il urmareste pina si in marele oras si provoaca intoarcerile: „doream aceste-ntoarceri”, spune poetul. E limpede ca fara ele el n-ar putea trai, n-ar putea scrie…” (Valeriu Cristea)
„Ion Horea continua firul poeziei ardelene ce si-a decantat specificul la un moment dat in generatia lui Emil Giurgiuca, poezie in care puternicul sentiment al peisajului local s-a turnat in forme ce profitau de evolutia generala a lirismului romanesc modern. Forme care parasisera traditia eminesciana spre a-l urma pe Macedonski…” (I. Negoitescu)
|
|
