Interviu despre revista Club miniGrafic: „Talentul și ambiția acestor generații pasionate de crearea de benzi desenate se intersectează acum, în prezentul nostru. Și asta, cred eu, va duce banda desenată românească în viitor.” (Emanuel Pavel)
Un proiect recent al Grupului Editorial ART, revista Club miniGrafic a ajuns la al treilea număr, iar în timp ce citiți aceste rânduri, numărul patru este deja în pregătire. Gândită ca o punte spre universul benzilor desenate, Club miniGrafic conține seriale BD originale, create de unii dintre cei mai talentați artiști români de bandă desenată, jocuri, pagini de știință, interviuri, postere precum și fragmente din cele mai recente volume apărute în colecția miniGrafic. Proiectul se diversifică de la număr la număr, venind cu ilustratori noi și idei năstrușnice (cum ar fi boardgame-ul din cel mai recent număr), care mențin viu interesul tinerilor cititori.
„Copiii sunt atrași în mod natural de benzile desenate”, spune Iulia Tudorie, coordonatoarea editurii Grafic și a proiectului Club miniGrafic, însă cititorii adulți pot descoperi la rândul lor că o poveste bună poate fi spusă în multe feluri, nu numai printr-o narațiune tradițională. Alături de Iulia Tudorie, de coordonarea revistei se ocupă și ilustratorul Octav Ungureanu, iar printre colaboratorii permanenți se numără Puiu Manu (căruia, la uimitoarea vârstă de 97 de ani, i-am luat un interviu pentru primul număr al revistei), Manuela Manița, Alexandra Goldillo, Delia Ungureanu (cea mai tânără membră a echipei, în vârstă de 9 ani, creatoarea personajului Crocomatilda), Adina Popescu & Alexandru Ciubotariu și Emanuel Pavel. Câțiva dintre ei ne-au răspuns, în interviul care urmează, la o serie de întrebări despre revista Club miniGrafic în special și benzile desenate în general.
Cum a apărut ideea revistei Club miniGrafic? Ce v-ați propus să realizați prin intermediul ei?
Iulia Tudorie: Ideea revistei a apărut de câțiva ani – visam de ceva vreme la ea împreună cu colega mea din redacție, Mădălina Buican. Doar că a durat un pic până s-au așezat lucrurile astfel încât să putem demara proiectul. Până la urmă, am pornit în vara anului trecut, cu ajutorul lui Octav Ungureanu, care a cooptat o echipă grozavă de artiști, pe care am completat-o, la propunerea mea, cu minunata Manuela Manița. Ne-am propus să realizăm o revistă care să-i bucure pe copii, pe care să o aștepte cu nerăbdare, cu ajutorul căreia să descopere lumea extraordinară a benzilor desenate, a poveștilor, a cititului de plăcere. Totul condimentat însă și cu informații care să-i ajute în parcursul lor școlar: cunoștințe de cultură generală din cât mai multe domenii (istorie, geografie, limba română, științe exacte), jocuri logice, experimente. Astfel, pot învăța în mod amuzant, cu ajutorul benzilor desenate, despre Cristofor Columb, reacții chimice sau regina Maria, ca să dau doar câteva exemple, fără să li se pară o corvoadă. Ne dorim ca toți copiii în mâinile cărora ajunge revista să se distreze, să învețe să aprecieze ilustrațiile de calitate, făcute de artiști adevărați, nu de A.I, și să descopere mereu ceva nou, care să le stârnească interesul și curiozitatea.
Cum priviți scena actuală a benzii desenate în România?
Manuela Manița: Există artiști talentați care lucrează la proiecte mișto, dar mi se pare că în general benzile desenate sunt încă un produs nișat, în special benzile desenate create de autori români. Dacă mergi la orice librărie, găsești mai multe benzi desenate create de autori străini decât de autori români, ceea ce spune multe.
Alexandra Goldillo: Acum, la momentul de față, pot spune că simt o ușoară creștere a pieței de bandă desenată. Multe edituri se implică în publicarea unor titluri din diverse domenii, însă marea majoritate (cred că aproximativ 90%) sunt traduceri ale unor titluri străine, iar mult prea puține sunt benzi desenate create de autori români. Într-un fel, este bine că avem multe titluri pe rafturi, însă, la capitolul producții autohtone, suntem încă în urmă. Aceasta este realitatea pe care am observat-o în ultimii ani, de când urmăresc scena benzii desenate din România.
Iulia Tudorie: Mie mi se pare că e o perioadă foarte bună pentru banda desenată acum. Avem mulți artiști foarte buni, multe albume și proiecte interesante, precum și un public de la an la an mai numeros.
Emanuel Pavel: Cu multă speranță, pentru că este în plină expansiune. Desigur, va mai dura ceva timp până vom avea o piață vie și dinamică a benzii desenate, una „ca afară”, dar lucrurile sunt deja puse în mișcare. Și se mișcă bine! Asta în privința interesului manifestat de publicul cititor față de oferta editorială actuală în domeniu.
În privința autorilor autohtoni, aici, cred eu, stăm și mai bine. Să mă explic: legendele genului, cum ar fi extraordinarul Puiu Manu, ori inconfundabilul Valentin Tănase, sunt încă în activitate. Apoi avem autori din generația Pif (printre care mă număr și eu), apoi din generația Cartoon Network, apoi cei din anii 2000. Și, cel mai important, avem generația care e încă pe băncile școlii. Talentul și ambiția acestor generații pasionate de crearea de benzi desenate se intersectează acum, în prezentul nostru. Și asta, cred eu, va duce banda desenată românească în viitor. Asta și, desigur, editurile care au înțeles potențialul acestui gen și investesc în el. Mă refer în primul rând la Editura Art, care și-a asumat, cred eu, rolul de principal promotor al benzii desenate pe piața românească încă de acum mulți ani.
Mereu m-am întrebat de ce banda desenată este o nișă în România și de ce mulți cititori ocolesc acest gen literarar, comparativ cu Franța, unde este atât de prizat. Care este explicația voastră pentru această situație? Și credeți că percepția cititorilor poate fi schimbată în timp?
Manuela Manița: Cred că aici se combină mai mulți factori:
1. mulți români nu prea cumpără/citesc cărți în general (dacă e să ne uităm la statistici);
2. din acest grup de cititori doar câțiva citesc benzi desenate;
3. nu cred că avem o tradiție/cultură a benzilor desenate;
4. piața de benzi desenate din România nu oferă foarte multe opțiuni (fiind și destul de mică);
5. multe din opțiunile de pe piață sunt pentru copii (deci cititorii care caută ceva mai matur nu au ce să cumpere).
Nu cred că putem schimba percepția generațiilor de acum – cei care citesc benzi desenate vor continua să facă asta, iar cei care nu o fac vor continua să nu o facă. Dar sper că tinerele generații care au crescut cu acces la internet și au putut citi benzi desenate sau manga să continue să le citească (și să le cumpere). Mi se pare că pentru a avea o industrie de bandă desenată foarte dezvoltată este nevoie de o cultură a benzii desenate la nivel de societate, adică banda desenată trebuie să devină un produs mainstream foarte cerut, altfel va rămâne mereu un produs nișat.
Iulia Tudorie: Cum ziceam, publicul e deja în creștere și în România. Desigur, nu ne putem compara cu Franța sau Belgia, unde există o tradiție de zeci de ani în acest sens, dar ușor-ușor, descoperă și cititorii români benzile desenate. Odată ce reușim depășirea ideilor preconcepute de tipul „astea nu-s cărți adevărate“ și-i facem pe părinți să înțeleagă câștigul imens pe care-l au copiii lor descoperind cititul de plăcere cu ajutorul benzilor desenate, suntem pe drumul cel bun. În cazul copiilor, e cel mai ușor, ei se îndreaptă în mod natural spre lumea benzilor desenate. Există soluții și pentru adulții care n-au mai citit romane grafice și care au impresia, în mod greșit, că e vorba despre niște cărți ușurele, fără substanță: recomand oricând unui astfel de cititor Watchmen, V de la Vendetta, Maus, Un contract cu Dumnezeu. Apoi va porni singur și de bună voie în căutare de cărți grafice noi 😊.
Alexandra Goldillo: Mă gândesc în primul rând la simțul estetic atunci când vine vorba de comparația în cauză. Dacă luăm în considerare câtă cultură se consumă și cât se finanțează în Franța, comparativ cu România, nu pot decât să declar câștigătoare industria creativă franco-belgiană. Publicul nostru are nevoie de educație și de ocazii de a fi martor la manifestări culturale care să-i deschidă apetitul pentru consumul de cultură. Avem nevoie de oameni care să inspire masele și de creatori care să nu înceteze să producă. Numai prin consecvență artiștii vor reuși să miște publicul și să formeze noi generații de consumatori de cultură. Altfel, dacă ei se opresc din a crea, interesul publicului se stinge treptat, iar dezvoltarea scenei culturale încetinește.
Emanuel Pavel: Nu am pretenția că sunt un fin cunoscător al istoriei BD-ului românesc, pot să vă spun însă cum am perceput eu lucrurile ca tânăr iubitor de BD-uri în anii ‘80. Benzile desenate erau prea puține! Erau prea rare! Mai dădeau rateuri și tipografiile... Apoi, erau infuzate din plin cu propaganda Partidului unic.
În anii ‘90, când lumea se deschisese și pentru noi, au apărut pline de entuziasm REVISTELE autohtone. „Ale noastre!!!” Era grozav, „în sfârșit puteam să desenăm ce vrem, să publicăm, să le spunem tuturor cât de grozavi suntem și povești putem spune noi...” Sentimentul era minunat. Așa percepeam eu fenomenul atunci, deși nu activam în sfera BD-ului. Îmi cumpăram însă cam tot ce apărea. Și o bună parte nu-mi plăceau. Au existat totuși și câteva reviste BD românești foarte bune, pe care le citeam cu plăcere, dar care s-au stins repede. „Carusel”, de exemplu.
Astăzi am convingerea că acel „entuziasm creator” (deși lesne de înțeles) a lucrat cumva în detrimentul benzii desenate autohtone și a încetinit popularizarea genului în anii ‘90. Ca să fiu mai clar, multe dintre benzile desenate românești pe care le-am citit atunci păreau că n-au fost făcute pentru publicul cititor, ci exclusiv pentru bucuria artiștilor respectivi de a se exprima în sfârșit. Poate că și eu aș fi procedat la fel, luat de valul primilor ani de libertate.
Apoi au început să circule pe la noi și revistele Marvel și DC (eu mi le cumpăram din Gara de Nord, nu de la chioșcuri, ci de la vânzătorii ambulanți plasați la capătul peroanelor). După aceea au intrat pe piață marile francize (Mickey Mouse, Bamse etc.). Și, evident, comparația cu toate acele benzi desenate, promovarea și distribuția lor nu erau în favoarea creatorilor noștri de BD. Mai ales în condițiile economice grele de atunci!
Din fericire, acea perioadă a șlefuit talente (și nu puține), care acum se exprimă matur din punct de vedere artistic. Pe unii îi cunosc personal, pe alții îi citesc și cu vreo doi sunt acum coleg de echipă la Club miniGrafic. Cred că percepția publicului este deja în plină schimbare. În bine pentru benzile desenate, vreau zic. Publicul cititor este încă în proces de maturizare. Încă experimentează diferite genuri ale BD-ului. Iar editurile reacționează diversificând oferta de titluri. Deci... stăm bine, dar mai avem un pic până la „foarte bine”.
Cum ați gândit structura revistei Club miniGrafic?
Iulia Tudorie: Revista se adresează segmentului de vârstă 7-12 ani, așa că am gândit un conținut relevant atât pentru copiii care acum învață să citească, dar și pentru copiii mari, de 11-12 ani. Mizăm pe conținut original, creat de artiști români, includem în fiecare număr și fragmente din cele mai îndrăgite sau din cele mai noi apariții miniGrafic, jocuri și benzi desenate cu caracter educativ – pentru a exista un echilibru între poveștile „just for fun“ și cele educative. De asemenea, ne-am dorit ca în fiecare număr să avem un interviu cu o personalitate pe care copiii să o descopere și cu ajutorul căreia să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc.
Ce provocări ați întâmpinat? Sunt chestii care v-au ieșit foarte bine și de care sunteți deosebit de mulțumiți?
Iulia Tudorie: E o provocare în sine lucrul cu o echipă numeroasă, din fericire, eu zic că ne-am găsit un „flow“ de lucru foarte bun și lucrurile merg cât se poate de bine. Sunt foarte bucuroasă că domnul Puiu Manu face parte dintre colaboratorii noștri permanenți și că putem publica un serial nou-nouț de BD realizat de el – Anne și Fane, pe lângă paginile deja cunoscute cititorilor din Toate pânzele sus!. Altfel, sunt foarte mândră de boardgame-ul pe care l-am gândit împreună cu Emanuel Pavel pentru numărul 3 al revistei, inspirat din serialul lui, Cele o mie de vrăji. Ne-a ieșit foarte bine, Emanuel l-a desenat senzațional, iar copiii se distrează teribil când îl joacă. De asemenea, mă bucură nespus fiecare mesaj primit de la micii ciititori, care ne scriu și ne trimit benzi desenate făcute de ei. Am descoperit mulți copii talentați, minunați.
Manuela Manița: Nu prea am avut provocări. Mi se pare că a mers super bine totul la proiectul acesta: a fost un drum lin de la etapa de schițe la variantele finale. Lucrul de care sunt cel mai mândră e că m-am descurcat să fac benzi desenate pentru copii așa de mici, nefiind neapărat obișnuită cu asta.
V-aș ruga să ne prezentați rubrica voastră din revista Club miniGrafic.
Manuela Manița: Până acum am ilustrat câteva episoade din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, într-un stil inspirat de păpuși de mână și Muppets. Am abordat un stil mai diferit pentru că mi-a fost permis să fac asta, și sincer m-am bucurat, pentru că nu mi-ar fi plăcut să desenez personajele cum au mai fost desenate iar și iar, ca niște țărani în haine tradiționale. Inițial nu mi se părea că mi se potrivește textul acesta, dar până la urmă am văzut că nu e atât de rău, mai ales dacă mă concentrez pe umorul lui, pe care am încercat de fiecare dată să-l aduc în prim-plan.
Alexandra Goldillo: Găinușa Aurica și extratereștrii din albumul Găinării. Misterul urmei uriașe devin, de această dată, personajele principale și au parte de propriile aventuri, care mai de care mai trăsnite. Acest spin-off a fost conceput ca o serie de episoade scurte, menite să ilustreze situații nemaîntâlnite și să arate de ce este în stare Aurica, oferindu-i totodată publicului ocazia de a o cunoaște mai bine.
Adina Popescu: Căpitanul Gog, un locuitor obișnuit al planetei Pluto nu a fost niciodată în vacanță, așa că își cumpără o navă second-hand și pornește alături de robotul său domestic, Maxxx01 într-o călătorie prin sistemul nostru solar. Vizetează pe rând cele opt planete, ca un turist oarecare și încearcă să se adapteze condițiilor de mediu și obiceiurilor locale. Povestea din banda desenată are și un scop educativ - copiii învață câte ceva despre spațiul cosmic și sistemul solar, însă universul ei este unul ficțional, amuzant, cu multe aluzii ironice la situații comune din viața noastră, a pământenilor, de pildă traficul din spațiu seamănă uneori cu cel de pe o autostradă la o oră de vârf.
Emanuel Pavel: Ar fi trei rubrici. Prima este cea cu iepurașul Puf, apoi urmează serialul fantasy „Cele o mie de vrăji” și a treia este „Vreau să fiu supererou”. Dacă pe Puf cititorii îl știu foarte bine și are deja propria lui cărticică, celelalte două rubrici sunt noi și le-am conceput special pentru revistă.
„Cele o mie de vrăji” este o poveste cu arici, dragoni, vrăjitori și tot felul de creaturi năstrușnice, amuzante ori răutăcioase într-un univers plin de magie și neprevăzut. Spre deosebire de Puf, pe care l-am imaginat pentru cei mici, această poveste este destinată unor cititori ceva mai măricei. „Cele o mie de vrăji” este despre prietenie, curaj și imaginație. Așa cum mi-am imaginat-o nu este o poveste scurtă, așadar o veți putea citi episod cu episod mult timp de acum încolo.
Dintre cele trei, „Vreau să fiu supererou” mi se pare cea mai provocatoare la nivel de gândit și desenat pentru că are multe personaje (până acum au apărut doar câteva) și fiecare vine în poveste cu personalitatea sa. Este un serial cu și despre prichindei care se iau foarte în serios în tot ce fac, dar mai ales când vine vorba despre eroii lor preferați.
Ce feedback ați primit de la cititori?
Emanuel Pavel: Feedback? Unul grozav! Poate nu mare ca număr (pentru că petrecând mult la lucru în fața monitoarelor nu prea am ocazia să mă întâlnesc cu cititorii), dar cu siguranță minunat ca intensitate. Cuvinte frumoase, mici aplauze, zâmbete entuziaste, cereri de autografe, ce mai pot să zic. Toate la un loc reprezintă de fapt adevărata răsplată pentru mine.
Cum vă imaginați destinul fericit al revistei Club miniGrafic? Unde v-ați dori să ajungă?
Manuela Manița: Ideal ar fi ca revista să continue la nesfârșit – sau cel puțin încă 5 ani – și aș vrea să ajungă la câți mai mulți copii.
Alexandra Goldillo: Mi-aș dori foarte mult ca revista noastră să fie așezată mai sus pe rafturile librăriilor, la nivelul privirii publicului, sau să fie expusă în vitrine, sub reflectoare, pentru că merită să fie pusă în evidență alături de albumele de bandă desenată ale artiștilor români. Sau, cel puțin, să avem un raft dedicat, unde pasionații de benzi desenate să ne poată găsi cu ușurință.
Emanuel Pavel: Revistă lunară. Număr mai mare de pagini și deci mai mulți colegi. Și multe, multe numere de acum înainte. Peste ani revista să intre în colecțiile pasionaților de benzi desenate. Și apoi direct în Istoria Benzii Desenate Românești. Nu glumesc.
Iulia Tudorie: Îmi doresc ca revista noastră să însemne pentru generația de acum ce a însemnat Pif pe vremuri pentru generația părinților noștri. Și să ajungă și la copiii copiilor de acum 😊.
